„Noi nu am plecat în Italia pentru a rămâne acolo, am plecat în excursie. Știam că ne vom întoarce, dar nu știam când. Cu cât treceau anii, nimeni n-a mai crezut că noi vom reveni acasă. Dar planurile noastre erau pentru România și aveau legătură cu plaiurile natale.”

                  Soții Jitariu de la crama Jitar sunt doi tineri care s-au aventurat în lumea vinului după ce au învățat în detaliu cam tot ce se putea ști despre soiuri și modul de producție artizanal de la italienii pentru care au lucrat. Aceștia aveau o afacere de familie în domeniul agroturismului, aproape de granița cu Austria. Le-a plăcut organizarea, spiritul și implicarea celor pentru care lucrau, precum și modul în care au înțeles că trebuie să facă agricultură- organizat și eficient.

                Cu aceste principii s-au întors acasă, în Frumușica, comuna aflată la granița dintre județele Iași și Botoșani. Sunt cea mai mică cramă din țară cel mai probabil, având doar un hectar de vie, și sunt și singura cramă din județul Botoșani, dar asta nu-i descurajează, ci îi motivează. Sunt doi oameni extrem de optimiști, care nu știu ce-nseamnă să-l ia în brațe pe „nu se poate”, ci dimpotrivă, știu prea bine că nimic nu se construiește peste noapte și nici dacă nu faci nimic. La ei am degustat pentru prima dată un vin portocaliu, de o culoare autentică și distinctă.

                 Crama Jitar este o cramă de familie. În fapt, Crama Jitar înseamnă Sebastian și Oana Jitariu și tatăl lui Sebi. La cules, se strânge întreaga familie, vin inclusiv rude din străinătate. E ca un festival al lor, pe care-l așteaptă cu toții.

„Noi nu avem muncitori la cules. Noi aducem familia, prietenii, pe doritorii care vor să învețe. Le arăt exact cum trebuie să facă… se culege puțin și bun, că nu facem întrecere. Cei are au venit la cules au venit de plăcere. Se culege strugure cu strugure. Și la noi se desciorchinează mecanic, nu manual. Dar până acolo nu trebuie să ai bobițe stricate. Până acum am avut doar struguri sănătoși. Dacă o viespe înțeapă bobița, se oțetește.”

         

                Au plantat via în 2018, iar firma a fost înregistrată în 2021. Au participat, ca invitați, la un festival de specialitate, iar aprecierile primite le-au dat curaj. N-au urnit munții într-un an, însă ei sunt mulțumiți pentru că tot ce înseamnă Crama Jitar la momentul de față e o investiție proprie, făcută treptat, mult suflet și o poveste despre iubire, simplitate, sete de cunoaștere și muncă.

               Și-au pus în gând să arate că atunci când ai la îndemână o mie de motive să nu faci un lucru și un singur motiv ca să faci, atunci poți să faci orice, indiferent de domeniu, chiar dacă vei avea parte de mai multe descurajări și impedimente decât de vorbe care să te motiveze și să-ți dea avântul de care ai nevoie. Învățămintele din Italia le-au prins tare bine. Acolo au învățat toate secretele agriculturii artizanale. Și acum mai țin legătura cu foștii angajatori. „Chiar apreciază ce am făcut noi aici!”, spune Oana, care mă face să înțeleg că acolo, interesul celor pentru care au lucrat a fost ca ei să învețe totul așa cum făceau ei, astfel încât să se mențină calitatea produselor. „Produsul din mâna ta să iasă la fel ca acela din mâna lor”, completează Oana.

„Un vin bun e prea puțin plătit, iar un vin prost e prea mult plătit.”

                 Povestea vinului artizanal a fost un impuls de moment, în urmă cu cinci ani. De la început și-au spus că trebuie să facă ceea ce știu ei mai bine. Așa că s-au gândit la un mic restaurant. Evident că era un vis, dar… „trebuie să visezi ca să poți merge înainte”, îmi mărturisește Oana Jitariu. Toți le-au spus că visează frumos, de la părinți la prieteni. Dar ei ș-au văzut de visul lor și au început să facă pași mici în direcția dorită- au plantat via, mereu căutau informații noi despre vie; era iarnă, Sebastian făcea naveta Italia- România, căci prin video-call era destul de dificil să se facă totul așa cum știa el că trebuie făcut. Aici, îl ajuta tatăl său, care mereu îi amintea că el a învățat că se face altfel decât îi spunea fiul… numai că via nu se îngrijește de la distanță. „Via trebuie condusă, nu trebuie lăsată așa!”, explică Sebi Jitariu.

 

„Diferența o face calitatea. În Italia, Oana lucra în gastronomie. Clienții locului erau oameni cu foarte mulți bani care, paradoxal, nu voiau să consume produse de pe piață, ci căutau exclusivul. Voiau să guste ceva autentic, ceva de calitate, fără a fi neapărat de fiță. Noi suntem, probabil, cea mai mică cramă din țară. Avem doar un hectar momentan, cu o producție de 4000 de litri pe an. Știind că e un produs făcut manufacturier, avem garanția că vinul rezistă ani. Ne-am dorit să facem un vin de calitate, nișat, bun. Nu doar gustos, ci bun, adică să îți facă bine. Gustul bun nu înseamnă și calitate!”, spune Sebastian Jitariu.

Alexandra Gugiuman, www.insociety.ro: Care este diferența dintre un vin artizanal și un vin tehnic?

Sebastian Jitariu, crama Jitar: Vinul artizanal e cules bob cu bob și lucrat cât mai mult manufacturier. E selecționat manual, se curăță fiecare strugure în parte, e presat manual, cu prese de mici dimensiuni. Apoi se fermenteză controlat și stă după fermentare, se sedimentează și filtrează foarte puțin. Noi filtrăm o singură dată vinul. Cam așa se face diferența între un vin tehnic și unul artizanal. Vinul tehnic este extrem de prelucrat și filtrat până ajunge în pahar, pe când la noi este foarte puțin prelucrat, îl lăsăm cât mai natural.

Mi-ați spus că soiurile plantate aici sunt aduse din Italia, unde clima e cu totul alta. Pe lângă climă, solul poate să influențeze gustul vinului?

Sebastian Jitariu: Solul dă vinul, nu clima. Solul de la noi e foarte diferit față de cel din Italia. Poți cultiva același soi de vin, dar dacă solul e diferit, vinul va fi diferit, gustul va fi altul.

Nu v-a fost teamă că soiurile de vin aduse pentru aici, într-o zonă în care a fost vie cu multă vreme în urmă, nu se vor adapta cum trebuie?

Sebastian Jitariu: Dacă vrei să faci experimente, mergi pe mâna lor. Dacă vrei fetească neagră sau albă, ceri asta. Soiul e ca și cum ar fi crescut în incubator, tu doar îl aduci și îl plantezi. Contează solul în care se dezvoltă, nu solul din pepinieră, unde poate sta și în rumeguș. În pepinieră, de exemplu, face doi an într-unul.

Dacă tot vorbim despre soiuri, voi pentru ce soiuri ați optat?

Sebastian Jitariu: Fetească albă, fetească neagră, sauvignon și pinot gri. Patru soiuri, ultimele două sunt plantate anul trecut. Pinot gri este, de fapt, un vin alb, dar e tratat clasic, noi îl facem rosé. El este alb în interior și coaja portocalie. În mod normal, se face un vin alb. Noi, la crama Jitar, îl presăm la rece, îl macerăm și iese un vin portocaliu… soiul e adus din Italia, dar e aclimatizat în România, adaptat pentru România. E un soi care s-a adaptat foarte bine.

Până acum, în aceste două sezoane oficiale pe care le-ați bifat, ați avut vreo pățanie cu via?

Sebastian Jitariu: Da, dar am rezolvat-o. S-a întâmplat ceva cu muscatul. S-a oxidat foarte tare. Era un experiment pentru un muscat otonel, dar la vinificare s-a oxidat. Am vorbit cu șeful din Italia, s-a panicat și el, mi-a zis că nu mai am ce face. Dar mi-a zis și să încerc să fac aia și aia … mi-a zis ce ar trebui să fac, deși nu credea că se poate salva. Dar cu perseverență, am reușit.

Surprinzător, sunteți singura cramă din Botoșani. Și cea mai mică, probabil. V-ați aventurat de-a binelea într-o zonă unde, cândva, așa cum mi-ați spus, era vie. Cum s-a „șters” totul?

Sebastian Jitariu: Așa e. Aici, cu 100 de ani în urmă, era vie. Se numea Gardul Viei. Colectivizarea i-a făcut să fugă care încotro. Au luat tot, au ras tot și au făcut agricultură macro. Chiar aici a fost un vechi beci domnesc, l-au ras și au pus pământ. Dedesubt, noi avem pamânt galben. Adică via ajunge acolo unde trebuie.

Ce ați simțit când ați degustat primul pahar de vin din producția proprie?

Sebastian Jitariu: O vie tânără nu face un vin de calitate, chiar autentic. Abia își începe să își înrădăcineze bine aromele. Era bun, dar nu îl simțeam ca acum. Cu fiecare nou an, se duce mai în profunzime și își trage un alt fel de substanțe.

Dar când ați avut primul client?

Sebastian și Oana Jitariu: Satisfacție, clar. Am simțit că se materializează visul nostru, că facem ceva bun. Am înțeles că facem ceva bun atunci când s-au întors. Prima dată vin din curiozitate la crama Jitar. Dacă se întorc, rezultatul e bun. Când faci ceva cu suflet, se simte. Noi vrem să facem ceva bun, care să ne placă nouă… dacă noi avem curaj să bem din vinul nostru, înseamnă că e bun. Clienții simt calitatea superioară. De exemplu, o doamnă s-a întors după ce a consumat o sticlă de vin și nu a durut-o capul a doua zi, ea nefiind o consumatoare de vin în mod constant. Cam toți cei care au ajuns la noi s-au întors. Momentan, singurul mod de achiziție e să vină la noi. Degustarea e din partea noastră, dar trebuie să cunoască povestea, să simtă vinul artizanal.

Ați trimis vreo sticlă de vin celor din Italia?

Oana Jitariu: Da, chiar recent. Le-a plăcut, au zis că este foarte bun. Avem un vin de 14 grade, dar nu trebuie să se simtă alcoolul. Alcoolul e cantitatea de zahăr din fructe, de exemplu. Trebuie să existe un echilibru între compuși. De aceea, trebuie să aștepți momentul potrivit în care să culegi strugurele ca să faci vinul.

 

                  La multe dintre întrebări, Oana și Sebastian îmi răspund împreună. Se completează perfect și îmi place că sunt ei… adică doi oameni simpli, așa cum se și definesc, care și-au urmat visul chiar și-atunci când totul în jurul lor era lipsit de orice încurajare. Niciunul dintre ei nu provine dintr-o familie de antreprenori, ci de oameni simpli. Ei sunt primii care au spart bariera și vor să lase moștenire o afacere, așa cum au văzut că se practică în străinătate.

                  Crama Jitar nu e prima afacere în care s-au aventurat. Pornirea a fost în urmă cu câțiva ani, când Sebi s-a asociat cu alte persoane și împreună au deschis o firmă care comercializa… butoaie. Deci, nimic nu e întâmplător. Birocrația le-a dat cele mai mari bătăi de cap până acum, dar au avut norocul unor oameni care, indiferent de instituție, i-au ajutat. „Nu mă sperie munca, cât mă sperie hârtiile. Dacă ai un hectar sau o sută, birocrația e aceeași. Când să mai ai timp și de hârtii, dacă muncești în vie?”, îmi explică Sebastian.

                E un moment în care își amintește și reacția ușor întrebătoare pe care mulți specialiști au avut-o atunci când s-a dus și a explicat că el vrea să facă agricultură ecologică. Toți i-au spus că e suprafața prea mică, că e imposibil. Numai că, așa cum spune Sebastian, acei oameni vorbeau de trei-cinci hectare, ceea ce e foarte mult pentru agricultura ecologică, întrucât ai nevoie de o armată de oameni la așa suprafață și asta pentru că „agricultura eco nu folosește substanțe de sinteză. La noi sunt substanțe de contact. Dacă plouă, stropești din nou. Sunt substanțe care se spală, nu afectează frunctul, nu intră în organism”.

Ce visa fiecare dintre voi să facă atunci când era mic?

Sebastian Jitariu: Visam să fiu antreprenor, dar construiam machete din lemn sau cuburi cu case, mașinuțe.

Oana Jitariu: Eu voiam să fiu designer vestimentar. Acum croșetez păpușele din bumbac, cumva le îmbrac, le coafez. Am aprecieri și cereri, dar nu pot să promovez prea mult activitatea asta din cauză că nu aș avea cum să onorez mai multe comenzi. Eu am învățat singură să croșetez, am învățat singură, nu de la mama. A trebuit să mă documentez. Cumva, pot spune că mi-am pus în aplicare visul…

Studiile voastre sunt într-un cu totul alt domeniu față de ceea ce ați lucrat…

Oana Jitariu: Noi ne-am cunoscut la facultate. Noi când am plecat, am plecat de pe băncile facultății. Nu am mai făcut master, suntem licențiați în „Ecologie, Știința și Protecția Mediului”. Iubim natura. Acolo, în Italia, am început ca ajutor de bucătar, apoi am rămas doar eu și bucătarul chef, care era patronul. Am tras de mine și a trebuit să mă descurc. Aș vrea să fac și aici ce am făcut acolo. De fapt, așa arată următoarea etapă a visului nostru… să ajungem să putem oferi o experiență completă celor care ne vizitează- de la preparate gătite de noi până la un loc de cazare. Am avut onoarea de a-l avea oaspete pe prim secretarul ambasadei Japoniei și chiar ne-a întrebat dacă nu avem și cazare, căci la ei, după ce consumi un pahar, se cam cade să rămâi. E în plan, o luăm treptat.

Aveți experiența celor care au stat în străinătate și a celor care s-au întors. Care erau dorurile pe care le luați cu voi de fiecare dată când vă întorceați acolo?

Oana Jitariu: Oamenii. Am plecat de acolo și tot oamenii ne-au dat dorul… noi, acolo, nu ne-am simțit niciodată acasă. Era frumos, dar după o vacanță de șapte ani, te saturi. Eam la granița cu Innsbruck, aveam mulți clienți austrieci. Simțeam că la un moment dat trec anii și ce faci? Acolo am fi rămas la statutul de angajat. Nu că ar fi fost rău, dar noi voiam altceva. Diferența de mentalitate ne-a lovit un pic… ușor-ușor se schimbă și la noi mentalitatea, dar e nevoie de răbdare.

„Vinul trebuie povestit… vinul trebuie să fie băut într-un loc potrivit, cu o mâncare bună și neapărat în compania care trebuie. Să povestești, nu neapărat să vorbești… vinul bun se bea în paharul potrivit. Orice vin ai bea, dacă nu îl bei în paharul care trebuie, nu-i simți gustul cum trebuie…”

Author