Cuvintele curg… orele, și ele. Alivia nu se sfiește să-mi răspundă cu sinceritate și cu lacrimi în ochi pe alocuri, fără a refuza vreo întrebare, chir dacă unele răspunsuri vor rămâne ca o taină știută doar de noi două. Alivia Petrea își scrie povestea cu entuziasm, acceptare și fără regrete. În urmă cu patru ani, atunci când depresia i-a acaparat gândurile și acțiunile, o voce interioară a decis pentru ea. Deși la exterior părea ok, în interior ducea adevărate lupte, i se părea că nu mai are pe nimeni alături și o nemulțumea orice. Vorbește deschis despre depresie, deși i se pare că vocea ei oricum nu e la fel de puternică precum a celor care încă mai cred că depresia e un moft… Face din depresie (lupta împotriva depresiei) și una dintre cele două teme pe care și le-a asumat la Miss Wheelchair World, competiție la care Alivia va reprezenta România, în luna octombrie, în Mexic. Cealaltă temă are în vedere accesibilitatea clădirilor pentru persoanele în scaun rulant. Pe patul de spital, Alivia își amintește vorbele unei bune prietene, care i-a spus că Dumnezeu i-a hărăzit cu siguranță un drum al ei și că toate se întâmplă cu un scop. Azi, în scaun rulant și cu progrese remarcabile în privința posibilității de a merge din nou, Alivia zâmbește și spune că nu regretă nimic, că nu are doruri de dinainte de incident, că s-a bucurat suficient de picioarele sale.
„În momentul în care ești în depresie nu mai vezi nimic în jur care să te bucure, iar dacă ai și persoane care să te pună la pământ, moartea ți se pare utima salvare! Te poți trezi într-o situație neașteptată, eu așa am simțit. Am relizat că eram puternică și înainte și nu știam… în momentul în care am văzut că pot folosi scaunul rulant, am înțeles că sunt puternică!”
În prezent, Alivia Petrea studiază genetica moleculară, la universitatea „A.I. Cuza” Iași. Are o diplomă de licență în domeniul biologiei (la USAMV Iași) și un master în consiliere de mediu, la „A.I. Cuza”. Și-ar fi dorit să fie medic cardiolog, însă traseul educațional ales a fost altul. Financiar, nu și-ar fi permis să urmeze facultatea de Medicină. Părinții nu au sprijinit-o. Nici nu aveau cum, dar nici nu credeau în puterea pe care fiica cea mai o avea. Astfel, deși tatăl ei i-a spus că se va întoarce acasă în maxim trei luni, Alivia s-a ambiționat și mai mult ca să-i dovedească contrariul. Au trecut șapte ani de atunci, Alivia e tot în Iași. Acum este biolog, consilier de mediu, profesor și designer de interior. Am putea crede că nu există legătură între știință și artă, însă Alivia mă contrazice. A revenit la artă pe patul de spital, după accident, atunci când a conștientizat că nu va mai putea merge. A desenat o cameră și așa și-a amintit de visul din copilărie, acela de a studia arhitectura. Spre deosebire de munca din laborator, designul de interior îi conferă șansa de a îmbina creativitatea și comunicarea cu oamenii.
„Mi-am dorit să devin cardiolog, dar am ajuns doctor de inimi din altă perspectivă!”
Alexandra Gugiuman, insociety.ro: Mi-ai povestit cum ai ajuns în Iași cu un geamantan plin cu vise mai degrabă decât cu lucruri materiale. Ce și-a spus atunci Alivia?
Alivia Petrea: Că nu vreau să mă dezamăgesc pe mine și că nu mă voi întoarce acasă, nu-i voi da așa satisfacție tatălui meu. Nu știu de ce, însă tata nu mi-a zis niciodată că e mândru de mine. Nici mama. Dar eu sunt mândră dee mine. Mereu m-au văzut ca un copil care oricum a făcut ceea ce a dorit, probabil de asta. Am venit în Iași și trebuia să găsesc de lucru pentru a avea bani să mă descurc aici. Am lucrat și la curățenie, în Palas. Nu mi-e deloc rușine să vorbesc despre aceste experiențe, dimpotrivă. Toate aceste joburi îmi permiteau să merg și la laboratoare și asta a contat cel mai mult. Munca nu mi-era deloc străină. În Republica Moldova am lucrat ca ospătăriță și am avut grijă de bătrâni. Așa faceam rost de bani pentru rechizite. La 16 ani m-am angajat la fabrica de încălțăminte a unor rude.
Dar azi… ce i-ai spune Aliviei de atunci?
Alivia Petrea: Ai încredere în tine pentru că ești mai puternică decât crezi că ești!
Ce ți-ai luat din primii bani câștigați, îți mai amintești?
Alivia Petrea: Oh, da. Pantofi. O pereche de pantofi, cărți și caiete. Cred că de mică mi-a plăcut să fiu cochetă, bunica își amintește că aveam obiceiul să fac parada modei cu tot felul de rochii prin casă. Cochetă sunt și acum, în scaun rulant, căci nu renunț la tocuri. Îmi place să fiu feminină.
Când ai descoperit înclinația spre artă?
Alivia Petrea: De mică desenam, au observat și profesorii că am talent. Numai că toți mi-au spus că voi muri de foame cu arta, așa că m-am reorientat, mai ales că am văzut că îmi place să învăț.
Podiumul nu ți-e străin. Ai urcat pe scenă, ca model în cadrul evenimentului Atipic Beauty…
Alivia Petrea: Așa e. Aveam trei luni de când stăteam în casă, mă plictiseam, voiam să fac ceva, să găsesc o modalitate de a participa la evenimente. Am văzut întâmplător prezentările Atipic Beauty, i-am scris Magdei Coman, organizatorul, și în 2018 eram la Timișoara, la prima mea gală Atipic Beauty. Atunci a fost prima mea călătorie singură, una de vreo 36 de ore dus-întors, cu trenul.
Ai avut emoții când ai urcat pe scenă?
Alivia Petrea: Mai urcasem pe scenă, căci în liceu făceam parte dintr-o trupă de teatru, știam cum să-mi controlez emoțiile. Diferența a fost că atunci, în liceu, eram pe scenă pentru a-i amuza pe spectatori. Ca model Atipic Beauty, pe scenă purtam o responsabilitate, trebuia ca spectatorul să înțeleagă mesajul nostru, acela de a conștientiza mai bine nevoile noastre.
Vei reprezenta România la Miss Wheelchair World, în Mexic. Ce înseamnă pentru tine această participare?
Alivia Petrea: E o oportunitate. Mă simt onorată că sunt prima femeie din România care participă la un eveniment mondial. Recunosc, mi-aș dori să reușesc să schimb un pic mentalitatea față de oamenii în scaun rulant. Fiecare participantă are o cauză pe care o susține. A mea are în vedere lupta împotriva depresiei și accesibilizarea infrastructurii în conformitate cu nevoile noastre. Sper să reușesc să îi fac pe oameni să conștientizeze și mai mult situația noastră. Am șansa de a face cunoscută România, de a-i promova cultura, tradițiile. Merg în Mexic cu gândul că voi cunoaște persoane remarcabile din alte țări și, de ce nu, să mă întorc cu titlul. E greu, concurența e suficient de puternică. Reprezentantele Franței, Indiei ori Olandei au un background remarcabil, dar nu se știe niciodată… Miss Wheelchair World înseamnă mai multe probe. Vom avea ședințe foto, vom prezenta costumul național, vom avea o probă de dans, căci vom învăța un dans special și de-abia apoi va avea loc gala finală.
„Indiferent de starea lor fizică, femeile au un potențial fantastic, însă de multe ori ele își iau sarcini doar din dorința de a dovedi chestii pe care nici n-ar trebui să le dovedească. Femeile trebuie respectate fără a conta cu ce se ocupă, cum gândesc sau cum se deplasează!”
Vorbești despre a-i face pe oameni să conștientizeze și mai bine nevoile voastre. Încă mai simți privirile întrebătoare ale oamenilor?
Alivia Petrea: Când am ieșit prima dată utilizând un scaun rulant, aveam impresia că toți se uită la mine. Dar chiar așa era. Oamenii nu se uită cu milă, ci deseori cu curiozitate. Nu trebuie să te lași afectat de acest lucru. Probabil că și noi făceam la fel înainte. Totuși, am obseervat ca atitudinea ieșenilor s-a schimbat. Întreabă dacă am nevoie de ceva. În general, oamenii din Iași au o atitudine pozitivă, mai ales tinerii au atitudinea potrivită. Ei te văd ca pe egalul lor, nu diferit, nu neputincios sau bolnav. Adolescenții nu aruncă priviri dubioase, mă văd fix cum sunt: egalul lor.
Ce le-ai spune oamenilor care se uită întrebător?
Alivia Petrea: Că nu sunt cu nimic diferită față de ei, n-ar trebui sa le fie milă de mine. Viața merge mai departe, importantă este atitudinea pe care o ai față de lucrurile care ți se întâmplă. Cea mai importantă părere este fix propria ta părere, a nimănui altcuiva.
„Până să ajung eu într-un scaun rulant, aveam impresia că aceste obiecte sunt făcute pentru bătrânii care obosesc. Dintre cei pe care eu îi cunosc, eu sunt prima persoană pe care am cunoscut-o ca utilizator de scaun rulant. Azi văd scaunul rulant ca pe un accesoriu, ca pe un vehicul care mă ajută să ajung într-un anumit loc, așa cum îi ajută autoturismul pe alții. Nu am asociat scaunul cu un diagnostic și nu l-am coniderat o sentință. Aș vrea ca toți oamenii să asocieze scaunul rulant ca pe un vehicul, nu ca pe o boală și să înțeleagă că paralizia nu se ia! Oamenii refuză să se așeze pe un scaun rulant pentru că vor fi asociați cu imaginea unui om neputincios, dar scaunul e chiar confortabil și distractiv.”
Alivia Petrea încă mai caută aprecierea părinților. Nu i-au spus niciodată că sunt mândri de ea, deși știe că probabil, în sinea lor, simt asta. Nu crede nicio clipă că i-a dezamăgit, e mândră de realizările pe care le are până la această vârstă, însă-mi spune cu umor că inclusiv numele „Alivia”, destul de rar întâlnit, ar avea cumva legătură cu dorința alor ei de a nu-i dezamăgi- „când era însărcinată, mama urmărea un serial american, iar actrița principală purta numele Alivia. Era o tipă deșteaptă, frumoasă și bună la suflet. Nu știu dacă nu cumva i-am dezamăgit la toate capitolele, mai ales că mi s-a spus la un moment dat că n-am nicio legătură cu personajul. Eu am interpretat vorbele în stilul meu. M-am gândit că i-am depășit toate acele calități pe care mama le văzuse atunci, la personajul respectiv (râde)”. În plus, Alivia îmi povestește cum tatăl ei a venit la festivitatea de absolvire, l-a văzut cum zâmbea, din culise. Atunci, la 23 de ani i-a zis primul „bravo”. Nu-i condamnă, a înțeles că așa e generația lor. Tatăl ei, de altfel, a făcut-o să privească orice problemă din mai multe perspective și de-abia apoi să aleagă modul în care să acționeze. „Tata încă nu înțelege ce înseamnă participarea la Miss Wheelchair World; probabil, pentru el, competiția e doar un mod de a face parada modei, așa cum făceam când eram mică. Dar mă susține. Și el, și mama.”, explică Alivia.
„Mereu am făcut ce mi-a dictat inima, ce am simțit și în prealabil, după o analiză SWOT. Așa am fost mereu și nu cred că voi renunța vreodată la abordarea aceasta! Zilnic fac exerciții cu mine însămi. De la alegerea a ceea ce vreau să mănânc până la cu cine vreau să discut. Încerc să fac mereu câte o faptă bună. Nu știu dacă asta se numește programare, însă până acum s-a dovedit o metodă care îmi aduce liniște.”
Cum era Alivia când era mică?
Alivia Petrea: Alivia a fost un copil cuminte și destul de independent; după spusele părinților, „făceam doar ce voiam eu”. În copilărie, desenam, pictam foarte mult. Cred că tata încă mai păstrează mapa mea cu desene din timpul școlii. Eu păstram tot. Îmi plăcea numismatica și strângeam bănuți vechi și bancnote. Făceam colecții de imagini și adoram geografia. Confecționam tot felul de genți din bucăți de piele și făceam haine din resturile de la materialele mamei, ea fiind croitoreasă. La școală, eram tipul de fată tocilară, care învăța foarte bine și participa la olimpiade. Am terminat generala prima pe școală, cu media 9,9. Aveam 10 la toate materiile, în afara de sport. Mai târziu, am rămas la fel de competitivă, dar am renunțat la obsesia pentru notele perfecte de 10. Îmi amintesc că noi, generația mea din satul natal, nu am avut un mediu ambiant corespunzător pentru o educație la nivel înalt, însă copilăria noastră a fost frumoasă și fiecare și-a croit un drum în viață cu ajutorul părinților și al profesorilor. Atunci eram prea mulți, acum sunt prea puțini… rar mai trece cineva pe ulița veche a școlii pe care mă întâlneam inclusiv cu animale, pe ulița de unde culegeam buruieni și flori, de pe care adunam plante pentru ierbare, în facultate. Am copilărit lângă o pădure și mirosea atât de frumos a salcâm și soc… iasomia din fața casei, zmeura, prispa casei, pământul pe care vara, sub tălpile goale, îl simțeam fierbinte, toți pomii în care mă cățăram și atelierele pe care mi le construiam din jucării și obiecte nefolosite și depozitate de bunici fac parte și ele din copilăria mea…
Ce anume te face fericită?
Alivia Petrea: Ciocolata, iubirea și colecția mea de plante vii. Trăiesc intens totul. Dacă doriți o imagine mai metaforică pentru ce înseamnă fericirea pentru mine, atunci… fericirea este să privești apusul printr-un ciob de sticlă și să simți că ai tot pământul la picioare tale. Puțini vor întelege…
La ce visezi?
Alivia Petrea: Visez foarte mult atât noaptea, cât și cu ochii deschiși. Am un dream board plin cu obiective mari pentru următorii cinci ani. Scot și adaug obiective în fiecare an. Acestea sunt temelia vieții mele, pe baza cărora fac planuri și acționez zilnic în consecință. Pe lângă acestea am și un folder secret cu dorințe, unde adaug imagini cu lucruri sau experiențe care nu reprezintă o prioritate, dar aștept să văd de la cine, sub ce formă sau în ce context mi le oferă viața.
Ce le-ai spune celor care contestă existeța depresiei și o consideră moft?
Alivia Petrea: Să se informeze în legătură cu această condiție chimică a creieruluii și modul ei de apariție. Le-aș recomanda să practice empatia, să își dezvolte inteligența emoțională și să nu judece. Dacă nu au trecut prin așa ceva și nu înțeleg cauzele traumatice și emoțiile ce preced sentimentele de tristețe permanentă cu care se confruntă bolnavii de depresie, măcar să nu arunce cu vorbe neplăcute și să se comporte așa cum ar dori ei să fie tratați de cei din jur când au zile mai grele: să ofere zâmbete și îmbrățisări pentru că sunt gratis și aduc fericire atât celui căruia sunt adresate, cât și celui care oferă, științific vorbind.
Mi-ai spus gândurile pe care le ai pentru cei care se uită oarecum cu milă la tine, dar celor care azi sunt la pământ, care nu își găsesc puterea și direcția, ce le-ai spune?
Alivia Petrea: Cei care se uită cu milă la mine mă privesc așa deoarece se văd pe ei înșiși în această situație și se întristează deoarece cred că e o viață grea sau nefericită. Este adevărat că uneori e mai greu, toți trecem prin evenimente care ne bulversează sau ne pun la pământ. Când ești jos de tot și te simți neputincios, ai nevoie doar de puțin mai multă odinhnă, de o plimbare într-un loc nou, cu oameni noi și de următoarea atitudine- ‹‹dacă acum sunt în cel mai jos punct al vieții mele, nu îmi rămâne decât să mă ridic; iar de voi cădea iar, deja voi cunoaște drumul pe care să urc și mă voi ridica din nou!›› Acceptați-vă pe voi înșivă așa cum sunteți, acceptați ajutorul din partea profesioniștilor, spuneți ‹‹da›› oportunităților care nu vă daunează, ci vă ajută la dezvoltare, nu vă limitați singuri și iubiți greșelile voastre și eșecurile, iubiți-vă dușmanii, bolile și fricile pentru că acestea vă fac mai puternici! Transformați defectele voastre în calități și oportunități, căci acolo este cheia! Învățați iubirea de sine și acceptarea deoarece sunteți unici și minunați!
Într-o lume ideală, cum arată viața Aliviei?
Alivia Petrea: Pentru mine, o lume ideală ar fi lumea în care oamenii ar respecta mai mult natura, ar fi sinceri și nu și-ar dori răul unul altuia, o lume în care oamenii nu ar munci pentru un salariu, ci ar munci cu plăcere pentru a face lumea un loc mai plăcut, folosindu-se de înclinațiile/ talentele lor native.
Alivia rămâne un om de poveste, un destin care a fost nevoit să se descurce în situații- limită, despre care puțini vom avea habar… încă păstrează pentru sine câteva dintre întâmpările care și-au pus amprenta asupra evoluției ei. Când va avea putere să vorbească pentru toată lumea, o va face. Până atunci, în schimb, are mulțumirea că printr-o vorbă bună și propriul exemplu a reușit să salveze oameni care chiar aveau impresia că se află pe marginea prăpastiei. Cu toții suntem acolo, la un moment dat. Numai că și mai puțini dintre noi au curajul să recunoască și mai ales să ceară ajutor. În tot acest timp, pentru Alivia a fost ea cu ea și, cel mai probabil, o forță invizibilă, puterea unui Dumnezeu care a lucrat așa cum a considerat El mai bine. E o încântare să stai la povești cu Alivia… când am întrebat-o mai multe detalii despre familia ei, mi-a răspuns fără să transmită vreo minimă urmă de stânjeneală. Însă sunt chestii personale, pe care am convenit de comun acord că e mai bine să le păstrăm pentru noi. O dorință mai are Alivia- să ajungă să își vadă bunica în care și oamese pentru ultima dată. Nu știe că nepoata ei cea mare e în scaun rulant. Are o vârstă înaintată și așa au considerat că e mai bine pentru sănătatea ei. Din fericire, tehnologia o ajută să poate comunica prin video-call, chiar dacă nu-i deloc la fel ca în cazul în care ar putea să o ia în brațe, să-i șteargă lacrimile și să-i sărute mâinile care au îngrijit-o cu atâta grijă când era mai mică. Alivia e o superputere în sine, însă alege ambiția ca definție a puterii care o ajută să meargă mai departe. În glumă, tot la capitolul superputeri, adaugă și capacitatea de a-i enerva pe cei din jur. Însă dacă ar fi să aleagă o superputere reală, alege imposibilul- adică superputerea de a fi nemuritoare. Asta ar ajuta-o să aline suferința a cât mai mulți copii și i-ar da posibilitatea să observe evoluția lumii indiferent de direcție.
„Mă relaxează timpul petrecut cu mine, discuțiile cu oameni interesanți și pasiunile mele… îmi plce să lucrez cu muzică pe fundal și îmi imaginez povești, dimensiuni paralele și orașe secrete fastuoase. Fiecare etapa de până acum e încarcată de amintiri dragi, de la discuțiile cu berzele, pe care încercam să le conving să îmi aducă o surioară până la bunicul care îmi spunea povești din viață când stateam la ceai ori până la mersul cu gâștele pe câmpie, pacienții mei de pluș pe care îi operam, imaginea satului văzută din vârful celui ma înalt copac, parada modei în rochiile mătușii cu care defilam și bunica îmi punea note, discutiile lungi în care mă contraziceam cu tata printre cheia franceză, ciocan și piulite, mâinile calde ale mamei mele, plimbarile pe faleza Dunării, prieteniile din perioda în care trenul era tema zilei, piesele lui Caragiale jucate pe scena, primul sărut, sutele de trandafiri, emoțiile din seara de dinaintea licenței… toate sunt amintiri dragi pentru mine, pe care n-am cum să le uit, care mă fac să zâmbesc și care m-au marcat într-un fel anume la momentul în care le-am trăit!”
