Participanții au începutul să vină în fața corpului A al universității „A.I.Cuza” de pe la ora 15.15. În scurt timp erau câteva sute. Liniștiți, veseli, entuziasmați că se pot exprima. Mulți dintre ei nici nu fac parte din comunitatea LGBTQ, ci erau acolo ca să militeze pentru ideea de a accepta că suntem diferiți de la aspect până la mod de gândire. Cum sunt și cei doi tineri din imaginea de mai jos, un el și o ea, un cuplu hetero ținându-se de mână. Erau acolo pentru cei pe care mulți îi arată cu degetul… A fost un moment în care mi-am dat seama că e speranță de înțelegere, bunătate și acceptare, oricât de diferiți am fi.
În timp ce cei de la Rise Out împărțeau stegulețe colorate, un vajnic creștin ne-a dat un psalm din Biblie. Mi-a plăcut că ne-a zis că nu caută ceartă, vrea doar să citim. Pe de altă parte, peste stradă, alți creștini se manifestau cum sigur Hristos nu cere: înjurau, erau extrem de nervoși, scandau împotriva celorlalți. Am aflat, între timp, că tot la Palatul Culturii (punctul de finish al marșului), imediat după e programată o adunare a creștinilor, „ca să spele zona”, cum mi se explicăm. Precizez că am un frate care e absolvent de Teologie, o mamă care citește zi de zi din cărți de rugăciuni și care știe pe de rost bisericile din Iași, deci nu-i cazul să mi se spune că nu știu cum e cu credința… numai că eu am învățat, așa cum și una dintre porunci ne spune, să îmi iubesc aproapele, nu să-l blamez că face altceva decât ceea ce fac eu.
Revenind… s-a pornit în marș cu muzica în boxe și strigând din când în când că „iubirea e iubire”. Forțele de ordine au fost extrem de bine organizate și nu au lăsat „taberele” să se încaiere. Oricun, într-un comunicat de presă trimis de către RISE OUT chiar se specifica rugămintea expresă de a nu răspunde la provocări. De exemplu, unde era veselie se striga „iubirea e iubire”, în timp ce de partea cealaltă se auzea „Iașul nu-i Sodoma”. Am mers pas la pas cu ei până pe Independenței. În tot acest timp am văzut mult bun simț și decență. Nimic din ceea ce vedeam la tv, de pe la București. Dar asta și poate pentru că mereu se caută senzaționalul… oamenii se simțeau bine și, repet, mulți dintre ei erau acolo doar pentru a le fi alături, doar pentru a le arăta că sunt înțeleși și că nu sunt singuri în această lume în care rapid ești pus la zid.
La Palatul Culturii, chiar am căutat persoane din exteriorul gardurilor pentru a afla de la ele cum se vede evenimentul și dacă Iașul e pregătit pentru astfel de evenimente. Am întrebat două fete (la final am aflat că sunt eleve) care mi-au zis că nu au nimic împotrivă, că nu sunt parte din comunitate,dar consideră că fiecare trebuie lăsat să facă ce vrea și să se exprime liber. Fetele au văzut manifestația ca pe un mod de exprimare.
„Poate că e cazul ca generațiile tinere să preia controlul. România nu e pregătită pentru a accepta libera exprimare, asta observăm! Am văzut că oamenii care se agită și sunt nervoși nu sunt cei care participă la Iași Pride, ci ceilalți. Cei de la Iași Pride sunt pașnici. Oamenii au dreptul să fie fericiți,chiar dacă asta pare a fi ceva diferit de ceea ce zice religia lor!”, mi-au spus Ioana & Ioana, eleve, spectatoare de dincolo de garduri.
Precizez că în timp ce înregistram cu fetele, a venit un „domn” la ele și le-a întrebat pe un limbaj suburban- „c*rvo, de ce nu îți plac bărbații?”. Istețe, i-au răspuns că lor le plac bărbații, dar nu bărbații ca el. Între timp am chemat un jandarm ca să îl potolească. Asta în timp ce alții ca el erau cocoțați pe statuia din fața Palatului și țipau, înjurau, fix cam pe Copou.
Las câteva fotografii care arată atmosfera. Personal, cred în dreptul fiecăruia de a face ceea ce dorește, atâta vreme cât nu aduce atingere vieții altcuiva. Nu am să fiu de acord cu comparații exagerate (cum mi s-au dat ca exemple când am msi scris despre comunitate) și chiar cred în ideea de acceptare a oamenilor fix pentru ceea ce sunt ei: oameni. Consider că decența trebuie să existe în manifestarea oricărui cuplu, indiferent de orientare. Și le mai zic celor care se fac că nu înțeleg „fenomenul” să mai deschidă niște cărți de istorie și să se uite la practicile pe care artiștii vremurilor de atunci le-au exprimat și lăsat mărturie prin artă. În final, revin la obsesia mea cu serialul FRIENDS, care arată cam pe unde erau americanii cu mentalitatea încă din anii ’90. A fost primul serial care a introdus o nuntă lesbi. Le-a fost teamă, dar reacțiile au fost tocmai pe dos… și vorbim de anii ’90. De pe atunci erau permise căsătoriile între persoanele de același sex. Noi, după 30 de ani, nici să acceptăm că există oameni care simt altfel decât noi pare că nu avem curaj… Ah, și să nu uit că l-am avut colaborator pe Alex Andronic, scriitor, cel care a povestit într-o carte cum a descopert că e gay… interviul cu Alex îl aveți aici.
