Copilul – între putință și dorință și ceea ce vor părinții

Nu de puține ori, în cei 25 de ani de când mi-am asumat să fiu pentru prima dată mamă (ce-i drept, pentru copilul unei alte femei), am întâlnit părinți pentru care copilul era fie reflexia propriilor neîmpliniri profesionale, fie imaginea unui geniu în devenire, strigătul distorsionat al unei imagini ireale, total distructive. Din aceste perspective voi aduce în discuție, chiar și din propria experiență, formarea unui comportament abuziv, dus către patologic, ce participă semnificativ la crearea arhitecturii unor relații bazate pe teamă, condiționale, evolutiv-negative și poate că un psihilog ar putea completa lista…

Câți dintre părinți au înțelepciunea de a întreba copilul „Tu ce îți dorești?” sau „Ce te face fericit?”.

Câți dintre părinți au stat ochi în ochi cu propriul copil să îi surprindă reacțiile în timpul unor astfel de discuții?

Câți dintre părinți consideră că părerea unui copil contează?

Sunt doar câteva întrebări care îmi vin în minte acum în timp ce o aud pe fiica mea în camera alăturată cântând cu multă pasiune Aria Barbarinei „L’ho Perduta” din Nunta lui Figaro de Wolfgang Amadeus Mozart, acompaniindu-se la pian. După 10 ani de studiu al pianului, brusc a decis să facă și altceva! Tot în muzică, dar altceva. Nu toți cei ai casei au primit cu relaxare vestea, dar ea demult mă avertizase să nu mă aștept de la ea să se „izoleze în fața instrumentului, pe viață”… Cochetase cu teatrul, luase premii importante la manifestări de profil (mai ales în primii 7-8 ani, deci pe la vârsta de 12-13 ani, cei dinaintea adolescenței când copilul dă voluntar fără să conștientizeze noțiunea de „ce cred alții”), scrie frumos, are gusturi pentru design vestimentar! Putea să aleagă orice! Recunosc că în cei 10 ani, noi, părinții am cam pus presiuni, dar nu în mod inconștient, ci mânați de un talent vizibil, o capacitate deosebită de a înțelege muzica și de a se raporta la ea și la public atunci când era pe scenă, din confirmările altora și poate că și din convingerea că „așchia nu sare departe de trunchi” și, dacă părinții au făcut muzică, probabil și copilul va face la fel, deși e una dintre cele mai eronate principii, reguli, cum vreți să îi spuneți. În cazul nostru pare că așa ar fi și copilul urmează profesia părinților. Suntem și părinții unui băiat care este student în ultimul an la pian. Dar intențiile lui sunt legate mai degrabă de partea comercială a acestei meserii, în sensul de a fi un bun cunoscător de muzică, instrumente muzicale, echipamente audio etc. În toată lumea civilizată, oricine lucrează în domeniul sunetului trebuie să fie absolvent de studii superioare muzicale! Însă, nu de puține ori, copiii doctorilor devin avocați, copiii avocaților devin ingineri etc.

În cele din urmă aș preciza că sunt un profesor care a întâlnit mulți copii, adolescenți și tineri nefericiți.

Dar nu despre mine sau familia mea este vorba astăzi, însă, cum aș fi putut să vă conving mai bine dacă nu prin a-mi deschide inima și a vorbi în cunoștință de cauză prin exemple proprii? Fiindcă, dragii mei, înainte de toate, sănătatea psihică și fizică este cea mai importantă, dincolo de dorințele noastre, de ambițiile noastre, de pornirea de a arăta ceva lumii. Degeaba avem în casă un muzician extraordinar, dacă pentru asta i-au fost plesnite degetele când cânta la vioară, a fost încuiat în camera de studiu ore în șir, i s-a spus mereu că nu e capabil (crezând că el se va ambiționa mai mult), i s-au înăbușit pornirile spre un alt domeniu, i-au fost anihilate din fașă dorințele de explorare a altor culmi…așa cum am auzit în nenumărate cazuri!

Pentru ce?

Știu, nimic nu se realizează fără efort susținut! A ceda în fața copilului, doar pentru că lui i se pare greu, nu e nici pe departe o soluție! Fără îndoială că până la o anumită vârstă copilul nu poate decide pentru viitorul lui! Dar, de aici și până la a impune cu forța (fizică, verbală, psihică) e cale lungă.

Aș îndrăzni câteva sfaturi care poate vă vor ajuta să luați decizii corecte, care poate vor schimba percepția voastră față de nevoile spirituale reale ale copiilor dumneavoastră:

• acordați atenție deosebită activităților pe care copiii voștri aleg să le facă din propria inițiativă; dacă vă permiteți, asigurați-le variante precum creioane, plastilină, ață, puzzle, materiale, păpuși de mână, eșarfe, instrumente muzicale, jocuri de perspicacitate etc.;
• dacă urmează cursuri de dans, șah, muzică, pictură etc. bucurați-vă, dar nu transformați bucuria în scop;
• copiii au tendința de a vrea să facă de toate până dau de greu; nu cedați la primul semn că le este greu; asigurați-vă că greul nu vine din cerințele exagerate ale profesorului sau din lipsa acestuia de fler pedagogic;
• stați de vorbă cât de des puteți cu copiii dumneavoastră și întrebați-i ce au făcut în acea zi, cu ce s-au îmbogățit;
• nu le dați dreptate sub primul impuls; ascultați-i cu atenție și vedeți dacă nu cumva încearcă să vă „manipuleze” percepția asupra unei situații, persoane etc.; copiii noștri sunt persoane foarte inteligente;
• conduceți discuțiile cu răbdare și țintă precisă; scopul nu e acela de a-i încuraja să cedeze, ci să se descopere și să își dorească să continue;
• dați-le exemple din greșelile personale; vor percepe asta ca pe o confidență și le va fi creat un spațiul emoțional necesar pentru a fi sinceri;
• dacă plâng cu lacrimi de față cu toată lumea, nu e cazul să vă îngrijorați; dacă însă îi găsiți plângând singuri în cameră, puneți-vă zdravene întrebări vizavi de ceea ce aveți de făcut;
• rupeți răul de la rădăcină, repede și definitiv; dacă o anumită activitate pentru care dovedesc aplicații vizibile le stârnește stări depresive, afecțiuni fizice, chiar și după o pauză de câteva săptămâni, întrerupeți acea activitate; după un timp copilul va dori să revină dacă era domeniul dorit.

Desigur, aceasta nu este o rețetă, mai ales că „fiecare le știe pe ale lui” și pot fi de acord cu asta, cu condiția ca „ale lui” să nu fie mai târziu ale unui adult frustrat, ale unui om care face cu greu față solicitărilor, schimbărilor, serviciului, colegilor, societății.

Și încă ceva: copilul trebuie să facă activități diverse pentru a se dezvolta mai întâi ca un OM FRUMOS și mai apoi, în funcție de datele cu care este înzestrat, ca PROFESIONIST. Idealul stă în OMUL FRUMOS…

Sursa foto: Pixabay