Invitata Florinei Vîrnă, psihologul și terapeutul cranio-sacral DANIELA BERCU, a fost francă de la bun început și a punctat ceea ce puțini dintre cei care activează în domeniul psihoterapiei de azi au curaj să spună: „trebuie să ieșim din paradigma victimei, toți sunt numai victime. Nu e așa. Orice victimă are o parte de agresiune față de ceilalți!”. A spus-o în contextul în care a povestit cum și-a întrebat o prietenă tot din domeniu de ce insistă atât de mult să scrie despre victimă și să inducă ideea că toți suntem victime, că niciunul nu e agresor. Răspunsul a fost tăios- „pentru că asta se cere, e marketing”. Ah, ok… și-atunci ne mai întrebăm de ce a început să fie suspiciune în privința modului în care te ajută să faci terapie?!?

„Orice victimă e și agresor pentru celălalt”

      „Orice victimă este și agresor pentru celălalt!”, cum a puctat Daniela, pare greu de conceput, nu? Numai că explicația e pertinentă: dacă cei de lângă nu intră în starea pe care victima și-o dorește (nu cea de compasiune și liniște- care e indicată, ci aia în care suferă cot la cot cu presupusa victimă), victima devine agresor pentru ceilalți. Cum? Apelează la tot felul de tertipuri de genul „mai bine aș muri, să vezi atunci cum ai să te descurci fără mine!”. Apelează la coarda sensibilă. Și cu cât ceilalți se țin pe poziții, cu atât presupusa victimă își intensifică „atacul”. Inconștient face asta, căci așa consideră că trebuie să facă.

                               Dar nu, NIMENI NU E OBLIGAT SĂ SUFERE ALĂTURI DE TINE. Indicat este doar SĂ ÎȚI FIE ALĂTURI AȘA CUM CONSIDERĂ EL/EA, NU CUM VREI TU. Dacă acel mod nu e pe placul tău, nu e vina celuilalt, e fix problema ta, care nu înțelegi că suntem diferiți, reacționăm diferit. Asta nu înseamnă că nu ne pasă, ci doar suntem diferiți.

„Corpul nu minte ca mintea. Are o anumită onestitate. Majoritatea vrem să dresăm mintea. Oamenii nu prea vor să se schimbe. Când se îmbolnăvește, corpul te ascultă. Când urăști, îți închizi inima. Opusul este compasiunea… faceți un pas înapoi, luați și vă retrageți din acest cerc vicios. Noi justificăm ura cu gânduri de genul ‹normal că îl urăsc pentru că mi-a făcut asta›. Justificarea este o întărire a stării proaste, rămâneți acolo, o hrăniți. E o capcană! Prin justificare, nu faceți altceva decât să alimentați emoția!”, explică Daniela Bercu.

                                        Corpul simte fiecare emoție. Și o percepe în felul său. Ți-o arată. De cele mai multe ori, printr-o rană vizibilă, o boală. De aceea, înainte de a te întreba de ce te-ai îmbolnăvit, întreabă-te mai degrabă ce anume ții în tine, ce emoție ți-e teamă să experimentezi. Totul are legătură. Cu asta se ocupă, de fapt, Daniela Bercu- te însoțește în călătoria pe care tu o faci către sinele tău până într-acolo unde este localizată emoția care generează tot ceea ce tu simți la suprafață, pe corp.

„Nu ești vinovat că ai o boala. Ți se întâmplă. Nu e că ai făcut ceva greșit. Reacțiile tale la anumite chestii din viață determină aceste îmbolnăviri. Extrem de importantă este relația cu părinții. Când tu ai vindecat relația cu mama și tata, ceva se schimbă în viața ta. Mama e relația cu corpul. Tata e relația cu Dumnezeu, cu sinele tău.”, punctează Daniela.

                                     Și Daniela mai spune ceva ce cu siguranță pare greu de înțeles pentru mulți dintre cei care n-au atins așa-numita ‹a cincea dimensiune›, n-au dus până la capăt călătoria până în cel mai adânc punct al sinelui: nu există „te iert pentru că mi-ai făcut aia”. Nu, TU TREBUIE SĂ TE IERȚI PE TINE, NU PE CELĂLALT. IERTAREA NU ARE NICIO LEGĂTURĂ CU CELĂLALT. E pur și simplu procesul tău.

„Dacă ierți, te ierți pe tine. Iertarea nu e despre celălat. Iertarea este alter-ego-ul personal . Iertați ce simțiți cu omul ăla. Indiferent ce v-a făcut. Că nu e treaba ta ce a făcut el, nu îl ierți pe el, te ierți pe tine.”

                               Deși mulți au tendința să creadă că Daniela vindecă, nu. Daniela nu vindecă. Daniela te face să te trezești. Ea nu vindecă, doar te însoțește în călătoria pe care tu o faci pentru tine și numai pentru tine. Atenție, te însoțește, nu îți îmbrățișează trăirile, un alt concept cu care Daniela dă de pământ în cel mai neașteptat mod: „ce-i aia să îmbrățișezi durerea celuilalt? Hai să ne luăm în brațe! Să ne luăm în brațe pentru ce? Să intensifăm emoția și eventual să ne-o transferăm și nouă? Nu!”. Interesant să auzi asta într-o perioadă în care majoritatea are o abordare taman pe dos și te sufocă la propri cu tot felul de concepte , printre care și acel „copil interior”.

„Tu trebuie să oferi omului pace. Eu nu sunt de acord să simți durerile celuilalt. Dacă mama suferă și tu suferi, ai dublat. Când ești în pace, îl ajuți. Dar dacă intri în suferință, dublezi durerea. Dacă tu schimbi, schimbi omul în suferință. Dacă te crezi salvator, nu faci nimic bun. Tu trebuie doar să te retragi. Aia e experiența lui. îi accepți experiența lui. Dar nu intri în emoția lui. E lecția lui. Nu trebuie să trecem prin procesul lui!”, spune Daniela.

                                 Sigur că astfel de afirmații, în contextul în care tu ești în plin proces de cunoaștere și acceptare, par greu de acceptat. Mai ales dacă experimentezi totul alături de un specialist care aplică acele metode convenționale care operează cu concepte cu care suntem aproape intoxicați și pe care Daniela, nu că le neagă, ci le pune undeva în subsidiar. Ea spune că înainte de metodă a fost CUVÂNTUL. Iar Jung a fost primul care a subliniat acest lucru. Prin cuvânt, simți. Simți fiori la anumite cuvinte care au ajuns în subconștient. Iar aceste simțiri sunt reacții care te conduc acolo unde e cauza. În acest sens, Daniela vine cu exemple.

                          Tot ce a spus pe parcursul conferinței a susținut prin exemple din practică, din propriul cabinet. De exemplu, a povestit despre o fată care, de fiecare dată când pronunța cuvântul „mama”, avea reacții. Emoția ieșea la suprafață. Atunci a început să-i povestească ușor-ușor despre mamă și relația cu aceasta. Când a simțit că a eliberat totul, durerile i-au trecut. Emoția fusese vindecată prin cuvânt, prin povestire. Căci, de fapt, prin asta ar trebui să se traducă acel „spațiu safe” din cabinet: siguranța că poți să te consumi în totalitate, că poți elibera din tine, că poți să plângi, că poți să simți durerea prin toți porii; acolo ești în siguranță pentru că vii și spui tot, trăiești, plângi, te simți în siguranță sa scoți totul din tine.

„Cabinetul nu e un spațiu safe pentru că te ține acolo. De asta stau unii cu anii în terapie fără niciun rezultat. Că percep în mod eronat ideea de a fi în siguranță în cabinet. Dar nici cei cu care lucrează nu le explică!”

                             Cuvintele sunt importante, însă mai important e cum suntem noi când ne spunem anumite cuvinte. Că dacă nu ești într-o stare de pace interioară, ci trăiești o emoție negativă, n-ai făcut nimic. Ba da, îți amplifici suferința, starea proastă. Nu ai rezultate și atunci devii și mai supărat, te afunzi și mai tare.

„Stările trebuie trăite. Sentimentele nu vin din minte, le avem în suflet. Bucuria, pacea sunt inerente sufletului. Emoțiile sunt creații ale ego-ului. E relația cu exteriorul tău. Treceți prin emoție. Chiar dacă e frică, mânie. Când noi negăm starea, starea face pui. Se adâncește. Când începe frica, apar infecțiile. Iar frica poate să apară de la orice- a început războiul, e pandemie, se întâmplă nu știu ce tragedii.”

                           Daniela a povestit inclusiv din experiența ei de viață. La 22 de ani a ajuns la paliative. Medicii i-au dat doar câteva luni de viață. Acolo, vedea tot felul de bolnavi. Dintre toate bătrânelele, una singură era senină. Toate celelalte, deși știau că pleacă pe lumea cealaltă în scurt timp, erau morocănoase și cu ură în suflet. O singură excepție- bătrânica senină. A stat pe lângă ea. Petreceau timp împreună. Când a murit, a murit împăcată. De fapt, era senină pentru că era deja împăcată cu tot ce însemna lumea pe care urma să o părăsească.

Procesul de trezire

                                   Aia a fost lecția care a trezit-o pe Daniela. Ea ajunsese în pragul morții din cauza unei relații care nu mai mergea. Și-a spus atât de mult în minte că „lasă, că o să mor eu și ai să vezi cum e fără mine!”, încât asta s-a și întâmplat. De ce? Pentru că tot ce îți spui, mintea și corpul preiau și îți dau mai devreme sau mai târziu. Ea era înverșunată pe partener. Voia să îl facă pe el să sufere, să o înțeleagă. Era, fără să își dea seama atunci, un agresor pentru omul de lângă, pentru simplul fapt că nu primea ceea ce ea voia să primească, în felul în care ea voia să primească. Nu înseamnă că nu primea.

                                Bătrânica a făcut-o să conștientizeze totul. Că totul e la ea. Că SCHIMBAREA E LA TINE și NU ARE NICIO LEGĂTURĂ CU CEI DIN JUR, CI DOR CU TINE. SCHIMBAREA E UN PROCES PROPRIU, PRSONAL, CARE ÎȚI APARȚINE DOAR ȚIE.

                                A înțeles că ea trebuie să se schimbe. Și așa a început transformarea, TREZIREA. Că s-a trezit. Și trezirea asta a făcut-o să se vindece și să treacă decenii de la momentul în care i s-a spus că mai are doar câteva luni de trăit. Trăiește. Și trăiește asumat, conștient, cu bucurie.

„Eu sunt PRO TREZIRE. Degeaba te vindeci de cancer. Dacă nu te-ai trezit, cancerul se va duce în altă parte a corpului!”

                               O altă lecție învățață pe proria piele de Daniela Bercu are legătură cu tatăl ei. Tatăl ei a suferit un AVC. A rămas parțial paralizat, a fost în moarte clinică trei zile. S-a trezit când ea era lângă el. Eh, până a murit tatăl ei, Daniela Bercu s-a învinovățit că din cauza ei s-a trezit și așa i-a prelungit suferința cu aproape încă un an. A transmis asta corpului. Și corpul a reacționat. În fiecare an, în luna noiembrie, îi paraliza brațul.

                             A mers vreo doi-trei ani la rând la o clinică din Brașov ca să se trateze. Nu înțelea de ce i se întâmplă asta în luna noiembrie, în fiecare an după ce tatăl ei nu a mai fost. Până a pus cap la cap totul. Luna noiembrie este luna în care a murit tatăl ei. A găsit sursa. Și de atunci nu i s-a mai întâmplat ca în luna noiembrie să își simtă brațul paralizat.

„Locul trebuie asumat. E cu durere. Important este să simți durerea, să o integrezi și să îi dai drumul. Și reușești să faci asta doar când lucrezi cu tine conștient. Trebuie să îți asumi de ce faci asta. Că e vorba de alegere la urma urmei. Poți să faci sau nu. E alegerea ta.”, a spus Daniela Bercu.

Învață să spui NU

                                    Daniela Bercu a atins, spre finalul întâlnirii, și subiectul referitor la A ÎNVĂȚA SĂ SPUI NU. Da, e bine să spui nu. Da, e chiar indicat să spui nu când chiar crezi și vrei să spui nu. Pentru că un NU e o formă de alegere. Te alegi pe tine. Nu ești obligat să faci ceva ce nu vrei să faci, ceva ce nu îți face plăcere să faci. Un NU nici nu are nevoie de justificare. Nu există „mi-e rușine să spun nu”. Ba o spui cu toată convingerea. Dacă cel care primește acel NU nu înțelege, nu e vina ta. E fix emoția sa. Nu ai treabă cu ea. E starea lui, nu a ta.

„Frica de moarte e, în realitate, frica de viață. Moartea vine oricum.”

***

                                           Recunosc, pentru mine, tot ce a spus Daniela Bercu la Healing Bookclub a fost în deplin acord cu ceea ce eu simt și gândesc. Pentru că mi-am revăzut traseul. Pentru că da, nu mi-e deloc străină acea stare de bine și liniște pe care e greu să o explici în cuvinte- ea doar se simte. Am înțeles toți anii în care am mers la psiholog, la același psiholog care chiar a reușit să-mi ofere acel spațiu în care mă simt oricând în siguranță să experimentez fără teamă ori rușine orice emoție și gând.

                                  Mi-am revăzut toate momentele în care m-am iertat pe mine și am cerut eu iertare altora, fără să am pretenția ca și ei să își ceară iertare. Dar când am făcut-o, am făcut-o cu inima și conștient, fără superficialitate. Și îmi amintesc că a fost cu șiroaie de lacrimi care curgeau fără să poată fi oprite… Când s-a vorbit despre relația cu părinții, Doamne! Sunt omul care are în prezent o relație atât de firească și armonioasă cu părinții. N-a fost mereu așa, însă nu din vina lor, ci din vina mea. Iar când am înțeles că ei nu au nicio vină, că atât au putut/ pot și oricum nu se vor schimba, i-am luat în brațe strâns, le-am mulțumit pentru tot și le-am cerut iertare pentru că am fost ca un căpcăun. Și da, chiar totul s-a schimbat în bine.

                                 Nu știu dacă de atunci sau nu, însă știu că am început călătoria (despre care Diana povestea la începutul conferinței) în urmă cu vreo 6-7 ani, nici nu mai știu exact. Și n-a fost ușor. Și… când am înțeles că totul e despre mine, m-am liniștit. Iar toate informațiile primite aseară au fost ca o sedimentare și mai în profunzime a crezului că e bine unde sunt. Mi-e bine. Restul nici nu mai contează.