Citind un articol mai vechi dintr-o revistă, un manager HR de la o companie multinațională spunea că prima întrebare la care recruții trebuie să răspundă are legătură cu un fapt cât se poate de simplu, dar pe atât de complicat, aș spune… eu ce aș răspunde, oare, la întrebarea „pentru ce te-ai trezit azi?”? De când am citit articolul încerc să am un răspuns, chiar dacă nu sunt sigură pe ceea ce aș răspunde din prima, fiind într-o astfel de situație. Și nu pentru că viața trece așa simplu pe lângă mine, ci pentru că fiecare zi e o provocare, încât nu știu dacă am putea ști ce ne dorim. Aș răspunde cu „să câștig la loto”, dar mă voi trezi cu un răspuns de genul celui dintr-un banc- „începe să iei un bilet!”.
Îmi vine în minte un alt răspuns dat de personajul Pooh, când prietenul îi spune că într-o zi vor muri: „dar în toate celelalte trăim”, așa că mai degrabă pe acest răspuns mi-aș focusa alegerea. Motivul? Pentru că prea mulți oameni se plâng ba de locul de muncă, ba de viața per ansamblu, uitând să trăiască și să se bucure de ceea destinul le dăruiește în fiecare zi. Iar toate aceste „frustrări” vin dintr-o neîmplinire pe care ei o au, indiferent că vorbim despre propria persoană sau despre o anume întâmplare din viață.
De câte ori n-am auzit persoane care se duc cu scârbă la serviciu? Nu știu, însă chiar cred ca motivația muncii nu trebuie să fie banii în sine, ci să stea în plăcerea cu care faci ceea ce faci. Câtă vreme lucrezi cu pasiune, nu simți nici că timpul trece într-un anume fel, nici că e ca o obligație pe care o resimți de nevoie. Unii ar fi tentați să vorbească despre vocație, dar nu orice activitate e o vocație. Suntem plini de temeri, alegerile fiind una dintre consecințele acestora. Așa că… revenind la întrebarea „pentru ce te-ai trezit astăzi?”, voi ce ați răspunde? Nu cred că angajatorul voia să audă un răspuns standard, de genul celui care vorbește despre faptul că așa a vrut Dumnezeu. Nu ne trezim pentru că așa trebuie sau pentru că e modul prin care Dumnezeu ne spune că încă n-a terminat misiunea pe care ne-a dat-o, ci ne trezim cu gândul de a face acea zi de neuitat. Iar îmi vor spune unii că sunt morbidă, însă pandemia mi-a arătat o panică a oamenilor de neînțeles cu privire la singurul lucru cert pe care-l avem cu toții: moartea. Cred că ne temem de moarte doar în cazul în care nu ne-am trăit suficient sau cum am vrut viața de până acum și tragem nădejde că de acum înainte, chiar vom trăi și vom face tot ceea ce nu ne-a trecut până acum prin minte. E un soi de amăgire pe care-l purtăm, căci, de fapt, moartea nu anunță. Și-mi bazez crezul pe simplul fapt că toți cei care pleacă dintre noi, o fac în baza hazardului. Adică avem un destin necunoscut și, deși avem tendința de a amâna lucrurile pentru mâine sau pentru o altă zi, fără a pune la socoteală ziua de azi, nu luăm în calcul ipoteza conform căreia mâine s-ar putea să nu mai fie.
Încerc să mă imaginez pe scaunul din fața respectivului angajator. Probabil aș face o pledoarie, asemenea celei enunțate anterior (nu degeaba mi se spune obsesiv că vorbesc prea mult), și tot nu cred că aș spune ceva concret. Sau poate aș spune chiar chestiunea referitoare la faptul că Dumnezeu n-a terminat misiunea sa cu mine, pe acest Pământ. Chiar cred în predestinare și e foarte posibil să abordez acest subiect în viitor, mai în detaliu, dar n-aș putea da un răspuns concret. Cred m-am trezit pentru a aprecia ceea ce alții nu mai au posibilitatea să aprecieze. Nu știu dacă în speța cu pricina e vorba despre vreo acțiune anume, dar cred că ne trezim dimineața pentru a aprecia ceea ce avem, să spunem „mulțumesc”, „te iubesc”, „îmi pare rău”, „iartă-mă”, rostite din suflet, fără teama că ne-ar putea vulnerabiliza în fața celor care le primesc. Și, de ce nu, și pentru a face câte unul-doi pași în direcția visului pe care fiecare și l-a creionat, vis care are nevoie de răbdare, dorință, motivație și acțiune constantă.
sursa foto reprezentativa: huffingtonpost.com.au
