Știu sigur că mi-aș dori să fim responsabili și după ce va trece totul, solidari și îngăduitori și de acum înainte, să nu fim așa cum mulți sunt buni și evlavioși doar în preajma Crăciunului și Paștelui, iar după revin la invidii și răutăți. Sper că după ce ne-am numit cadrele medicale „eroi” să nu le spurcăm după pandemie, așa cum o făceam înainte, folosind tot felul de apelative și să înțelegem că o experiență negativă trăită de oricare dintre noi înseamnă un caz particular, nu o generalizare. Vreau să cred că ne-am dat seama cât de important e să investim în psihicul nostru și că de acum înainte, când voi spune cuiva că fac psihoterapie, să nu mai primesc răspunsuri de genul „n-ai ce face cu banii” pentru că va avea parte de aceeași replică de până acum- „tu investești în țigări, eu investesc în starea mea de bine!”. Nu de alta, dar eu, în aceste zile, n-am avut timp să mă plictisesc și nici nu prea mi-au lipsit multe, dar nu știu dacă lucrurile ar fi stat altfel dacă n-aș fi pe deplin ok cu mine însămi. Sper că nu ne vom închide în „universul” nostru și încă suntem conștienți de faptul că avem nevoie unii de alții ca și până acum. Vreau să cred că nu ne vom sălbătici și refuz să cred că ne putem bucura de concerte/ spectacole în mediul online la nesfârșit pentru că nimic nu se compară cu atmosfera live (iar arta trebuie susținută, indiferent de formă, din respect pentru artiști și pentru că trebuie să fim conștienți de faptul că artiștii nu-și plătesc facturile prin like-uri și inimioare). Și mai sper că acei părinți care aruncau în fața unora „tu nu știi ce înseamnă să ai copii” să fi înțeles faptul că nici ei nu prea știau, având în vedere că-i vedeau vreo două 2-3 ore, seara, după ce-i luau de la bone sau bunici- e o concluzie bazată și pe opinia surorii mele, dar și pe faptul că am tot văzut tot felul de întrebări și articole despre „ce să mai facem cu cei mici”, „acum am înțeles cât de greu e să fii profesor” ș.a.

                          Nu știu dacă mi-am imaginat vreodată că lumea se va opri deodată și peste tot. Privesc imagini din marile metropole și e ireal cum în urmă cu aproape două luni era o forfotă de nedescris, iar azi, totul e cuprins într-o liniște cutremurătoare… și, totuși, cum va arăta lumea peste doar câteva săptămâni, când se va permite ca ușor-ușor să revenim la viața de dinainte de covid-19? Cu multe întrebări și temeri, zic eu, căci incertitudinea ne apasă. Nimic nu va mai fi la fel, cel puțin o perioadă de timp, chiar dacă am întâlnit optimiști care nu cred că cele două luni de stare de urgență și izolare își vor pune amprenta pe comportamentul nostru de consumatori cu care ne-am obișnuit. Poate, dar eu cred că se va ajunge la un tip de consumator rațional, în sensul că acum, după ce s-au închis afaceri, s-au suspendat contracte de colaborare și de muncă, e lesne de înțeles că se va ajunge la o prioritizare a cumpărăturilor și obiceiurilor. Poate că e timpul ca educația financiară să capete prioritate și ne vom da seama că a economisi un ban în fiecare lună nu ne faci mai zgârciți, ci mai raționali. Iar în „pledoarie” mea nu mă refer la oamenii extrem de înstăriți, ci la cel care au o viață absolut normală… n-am să mă refer nici la cei care oricum trăiau cu bani împrumutați de la o lună la alta, iar cine mă contrazice că nu există așa ceva, vă invit să vă uitați pe cifrele de afaceri ale caselor de amanet, de exemplu…

                           Nu trăim într-un stat cu o economie bogată, dar nici într-o țară săracă, iar asta am înțeles după ce am tot urmărit fel și fel de reportaje de prin lumea a treia sau din zone de război. Acelea sunt imaginile care te fac să spui „mulțumesc, Doamne, că m-am născut în România!”. Da, se putea să fie și în Elveția, dar se putea și în Africa… Totuși, România are o șansă: șansa relansării economiei prin promovarea producției proprii. Poate că e timpul ca oamenii politici să regândească strategia națională și să revitalizeze industria pe care tot ei au pus-o pe butuci în trei decenii de la Revoluție. Nu zic că se va întâmpla peste noapte, dar dacă se fac pași mici și constanți în direcția care trebuie, se poate. Ori sunt eu prea idealistă… ce ar fi însemnat România azi, pe timp de pandemie, cu câteva fabrici perfect funcționale, care ne-ar fi permis să exportăm masiv, nu să importăm? E doar o întrebare la care răspunsurile nu vor veni niciodată, iar dacă vor veni, nu vor fi decât ipotetice. Dar lăsăm aceste preocupări celor care au puterea deciziei, iar noi ne gândim la ceea ce ar trebui să facem după ce ne va fi redată viața de dinainte de pandemie, cu sau fără obligații…

                               Solidaritatea ne poate salva, iar românii au dovedit din plin că pot fi solidari prin modul exemplar prin care s-au mobilizat să doneze pentru diverse cauze și acum, dar și înainte de pandemie. Ce-ar fi să ducem această solidaritate mai departe și să ne gândim că e timpul să ne susținem noi între noi, adică să începem să cumpărăm produse românești (de la alimentare până la de decor sau cele vestimentare unde, slavă Domnului, avem suficienti „croitori”), să ne vizităm țara (care, btw, e una extrem de faină, iar unii dintre cei care au văzut întreaga Europă nu vizitat nici măcar 30% dintre locurile „must” din România), să producem. Să nu mai fim adepții unor abordări de genul „nu cumpăr de la X ca să-l îmbogățesc”, ci să ne gândim că prin faptul că tu cumperi de la X, X plătește niște salarii (adică are grijă și de alte familii) și reușește să ofere propriei familii un trai decent. Ce-ar fi să fim invidioși în sens pozitiv, să ne dăm seama că dacă unul are mai mult, habar n-avem câte sacrificii sunt în spate? Ce-ar fi să ne asumăm orice decizie, să recunoaștem dacă am greșit și să ne acceptăm unii pe alții fix așa cum suntem, adică diferiți? Diferiți, dar uniți… căci doar un scop comun ne poate mâna în direcția care trebuie.

sursa foto: admin.cafconnection.ca

Author