Mi-amintesc una dintre primele întrebări ale psihologului: „Alexandra, pe cine iubești tu cel mai mult?”. Fără nicio remușcare sau gând că aș greși, am spus tot felul de persoane, de la părinți până la prieteni. „Iar tu, Alexandra, unde ești în toată această listă?”. „Ah, păi eu sun prima, se subînțelege!”, am răspuns eu mândră chiar și convinsă că într-adevăr cred ceea ce zic. „Nu-i chiar așa, căci dacă era așa, n-aveai nicio ezitare în a te menționa prima.”, au fost cuvintele care mi-au sunat multă vreme în minte și care m-au ghidat cumva spre iubirea de sine, în primul rând. Tocmai pe mine, „leul” care nu cumva să nu vorbească vreodată despre el.
Despre iubirea pe care trebuie să ne-o purtăm nouă aproape că nu ni se vorbește niciodată. De mici, părinții își întreabă copiii „nu-i așa că ne iubești?/ iubești pe mama/ pe tata/ pe bunica bla bla”, dar aproape niciodată nu e întrebat copilul dacă se iubește pe sine. Inclusiv cele zece porunci, dacă suntem atenți, spun „cinstește pe mama ta și pe tatăl tău” sau că trebuie să-ți iubești aproapele. Nimic despre noi, individual. Iubirea de sine e „aruncată” într-un subsidiar din cauză că mulți o văd drept o formă de egoism. Iar dacă veți merge pe teoria psihologilor, inclusiv și atunci când ai un copil, tot pe tine trebuie să te pui pe primul loc căci, de exemplu, în avion, în caz de pericol, prima dată-ți pui ție masca și-apoi copilului. Scrie și „la manual” și sunt cuvinte pe care ți le va spune orice specialist care, culmea, are suflet (nu invers, cum ai fi tentat să crezi), dar care știe că toate problemele, frustrările și neajunsurile care îți vor da târcoale în viață de la lipsa iubirii de sine se trag.
„Va trebui să înveți să te iubești și să lupți de unul singur pentru că, în definitiv, toți sunt ocupați și va trebui să te salvezi singur”, citeam cândva. Și chiar așa e. Să depinzi de ceilalți, nu-i niciodată o soluție. „Și umbra te părăsește când se face ziuă”, aș completa eu, tot din amintirea unor rânduri citite de-a lungul timpului. Iar pandemia, obligația de a petrece timp numai cu noi, ne-a arătat cât de mult ne iubim și suntem dispuși să ne bucurăm noi de noi. Nu poți cere celor din jur să te iubească, atâta timp cât tu nu te iubești. Iubirea de sine vine odată cu acceptarea și asumarea a tot ceea reprezentăm, cu bune și cu rele. E un proces îndelungat, ar trebui să revenim iarăși la povestea despre care am mai scris, cu regăsirea de sine, însă cam așa e… totuși, din moment ce am încheiat respectivul proces, totul se vede altfel. Limpede, așa cum trebuie să fie. Lin. Și cum multă liniște.
Când ești pus în fața unei întrebări de genul celei cu care am început acest articol, îți dai seama că e imposibil ca oricare altcineva să te pună pe primul loc. Am făcut acest exercițiu cu apropiații. Poate am dus oarecum mai la extrem, însă firescul (deși vorbim de tipuri de iubire diferite) ordinii e dată de iubirea de sine și apoi oricare altcineva. Iar pe o scară ierarhică, dacă pot spune astfel, în cel mai bun caz, după familie, oricare altă persoană care ți-ar intra în viață nu poate fi decât pe locul patru-cinci, zic eu. Asta așa, ca să punem capăt întrebării „nu-i așa că sunt cea mai importantă persoană din viața ta?”. „Nu!”, acesta e răspunsul care trebuie dat oricui te cicălește cu nevoia de a cere confirmări. :))
Investește în tine, începe să faci lucruri care te pasionează, pleacă într-o escapadă măcar tu cu tine. Uită-te în urmă și vezi cum a trecut luna de stare de urgență din urmă cu un an. Ce-ai simțit când n-ai avut cum să ieși, să-ți urmezi programul cu care erai obișnuit. Liniștea nu trebuie să sperie. Liniștea e vindecare de tot ceea ce ai crezut cândva că era normal, doar pentru că așa ți s-a zis dintotdeauna. Liniștea e iubire de sine, în primul rând!
sursa foto : nadjaelfertsi.com și pinterest.com
