Primul gând care mi-a venit în minte în momentul în care coboram de pe #Sărărie39 (de la prietenele mele de la Reign Salon) și am văzut-o pe doamna din fața mea (nu m-am putut abține și i-am făcut o poză) a fost „da, eleganța de odinioară nu ne mai definește de multă vreme!”.
Era dimineață și se vedea că doamna nu e la plimbare, ci e cu treabă. Era în fața mea și se simțea de departe simplitatea și eleganța unei generații care, deși ne-a educat, n-a reușit să ne insufle și mai mult grija pentru feminitate, mai ales la exterior. Purta un costum verde, dintr-un material răcoroșs, de vară, avea un patof decupat în față, cu toc de 5 cm, cred, părul vopsit și prins într-un coc deloc neglijent. Mergea agale și n-am putut să nu întoc capul după ce am trecut pe lângă ea. Era cum îmi închipuiam deja: fața mi-a părut a fi în jurul vârstei de pensionare. Nu doar că mi s-a făcut oarecum jenă, dar mi-a fugit mintea și la mamaia mea (despre care am scris aici), iar asta doar pentru că mi-am amintit cum aceste generații care și-au conturat un stil în anii uniformei comuniste emană un stil simplu și cu bun gust, demn de nițică invidie. Mi s-a făcut jenă pentru că eu purtam degajată o pereche de jeansi lungi, o cămașă casual, părul buclat natural (fix cum e el), adidași albi, asortați la o geantă crem, mare și versatilă, un rimel „aruncat” în fugă pe pleoape, un blush la fel de în grabă și discret și nelipsitul meu ruj roșu. Totuși, m-am simțit „comodă” pe lângă doamna care emana acel rafinament pe care-l vedem în pozele alb-negru de odinioară, dintr-o epocă în care deși n-aveau acces la informații de modă, oamenii erau mult mai eleganți decât sunt astăzi.
Doamna cu costum verde smarald parcă vorbea despre feminitate, deși sunt convinsă că așa e modul obișnuit cu care „iese în lume”. Doamna cu costum verde smarald purta tocuri, deși mergea pe jos. Noi nu prea o facem pentru că e incomod sau pentru că avem impresia că haina nu face pe om, iar feminitatea nu stă în detalii precum tocuri, rochii, fuste. Femeile din generațiile care ne-au crescut nu știau ce-s aceia pantaloni. N-aveau bani (acesta fiind eterna scuză a noastră când vine vorba despre haine și stil), dar erau eleganți, mai ales când ieșeau în lume. Mai țineți minte cum bunicii și chiar părinții noștri (ai mei sunt în vârstă, de asta zic) aveau haine de duminică și treceau printr-un adevărat ritual de pregătire atunci când se pregăteau să meargă la biserică sau să facă o plimbare în oraș? Era un soi de respect pe care-l arătau celor din jur (chiar dacă da, nu te conformezi de dragul societății). Nu era nici pe departe vorba despre a poza în fața altora în altcineva, dar era rușinos să nu fii… aranjat! Ce diferențe de mentalitate, de stil, de tot… și dacă e să-mi pară rău de ceva, chiar îmi pare rău că n-am avut curaj să o opresc și să o întreb câteva lucruri. Poate la următorul „caz vânat”.
Feminitatea nu se moștenește, se lucrează și nici nu ține de bariere de genul 90-60-90. Atitudinea atât de invocată are rolul său, dar „carcasa” e întotdeauna prima cu care ieși în lume. Aici nu e vorba despre presiunea pe care societatea o pune pe umerii femeii, ci de un mod în care tu, femeie, să te simți bine în propria piele și să exprimi feminitate prin toți porii, fără rușine sau temeri. Iar am picat pe gânduri și iar mi-am făcut mici promisiuni… până atunci, am început deja să caut inspirație prin poze vechi, pe pinterest.com, dar să mă uit cu un zâmbet mai ștrengar la dulapul din cameră care „ascunde” timid vreo 50 și ceva de rochii…
3 comentarii