Dreptul la opinie. Ce mai e dreptul la opinie când oricum dacă tu zici pe dos față de altul ești privit nu știu cum? Să luăm un exemplu: Olivia Steer. Și nici n-aș fi menționat-o dacă n-ar fi anunțat că se retrage din viața publică, adică a spus că nu va mai posta nimic. Anunțul a fost o întreagă pledoarie în care ea se confesa, prilej numai bun de a o mai terfeli un pic. Că nu-i pagubă, că vai ce tristețe, că se rupe lumii de așa plecare, că du-te și nu mai veni și tot așa. Și toate astea din partea celor care au luat-o la mișto, au contrazis-o. Ăia de se cred din rasa superioară doar pentru că au ei impresia că dețin adevărul absolut și adevărul altuia nici n-ar trebui să existe. De ce? De acceptare am auzit? De diversitatea opiniilor, fie ele sau nu pe placul nostru, știm? Că tare-mi pare că impresia e că ne credem mai deștepți doar pentru că adevărul nostru e mai cool decât al lor, că e oricu mai pe placul majorității.

                                Mi-e și groază să-mi amintesc cât de dezbinată era lumea în pandemie. Medici puși la zid doar pentru că aveau altă părere, făcuți proști, luați în derâdere, excluși chiar de pe unde profesau. Medici. Deci, nu nea Caisă de prin nu știu ce cătun. Nu fac nicio comparație între Steer și ce-a fost atunci, e absurdă și deloc relevantă. Doar că esența e aceeași: e greu să acceptăm opinia celuilalt și atât. Iar cei mai cei sunt propovăduitorii împotriva bullying-ului care-s primii la a fi agresori cu ăilalți. Inconștient, desigur. Că doar nu ți-o recunoaște careva.

                       În altă ordine de idei… nici nu contează pe cine influențezi prin vorbe sau comportament. Parcă educația nu se făcea prin persoane publice, mass media și social media, nu? Parcă se făcea la școală și în familie. Parcă nu era făcută nici de vedete, nici de influenceri, nici de nimeni altcineva. Și-atunci care-i baiul că X crede nu știu ce și Y crede pe dos? Ba poate X are și el ceva școală, îl anulezi doar pentru că ți se pare că nu e în rând cu lumea, că își permite el să spună altceva decât vrea majoritatea s-audă?

                             Ce e bine pentru mine poate fi rău pentru altcineva. Dar e binele meu. Poate mie-mi face bine. Și poate ca mine mai sunt și alții. Cine dă dreptul altcuiva de a-l pune la zid pe cel care își permite aroganța de a avea dreptul la opinie? La urma urmei, a cui e vina că toată lumea umblă liberă pe internet? Fiecare are propriul discernământ. Are capacitatea să aleagă dacă să creadă sau nu. Dacă începem să-i batjocorim pe cei care nu împărtășesc ideile noastre, unde ajugem? Nu e nevoie să fii de acord cu ce zice X, dar nici nu ai dreptul să-l jignești doar pentru că el crede altceva. Acceptare. Da, acceptarea e grea tare. Dar e calea de mijloc.

„Conceptul de ‹‹acceptare›› este azi frecvent menționat în practicile de mindfulness. Acest concept își are originea în filosofia budistă și se referă la a observa realitatea fără a opune rezistență, adică fără a ne supăra sau enerva că ea nu este așa cum ne-o dorim noi.”, se arată pe https://www.paginadepsihologie.ro/lipsa-acceptarii-duce-la-intensificarea-stresului-confirma-cercetatorii/ .

                               S-ar putea să fie unii care să spună că nu e necesar să-ți scrii peste tot opiniile. Da, așa-i. E tot o chestie de alegere. Dar o opinie nu e altceva decât o opinie. Nu cere o reacție. E crezul celui care o exprimă. Că ai altă opinie, foarte bine. Dar e dreptul fiecăruia să aibă o opinie, fie ea plăcută sau nu, nu? Cam la asta se rezumă totul…

                            Nu suntem nici mai deștepți și nici mai proști decât cei care cred altfel. Și nici decât cei care mai au și curaj să spună în gura mare crezul lor. Adevărul lor. Dacă nu te afectează direct, treci peste, mergi mai departe. Suntem diferiți. Gândim diferit. Ne plac lucruri diferite. Dar asta nu înseamnă nici pe departe că suntem mai deștepți. La cum arată vremurile de azi, până și unul cu diplomă la Harvard s-ar putea să fie terfelit în caz că opiniile lui nu-s pe placul mulțimii.

 

sursa foto: freepick.com

Author