Celebra pisica Choupette a creat o isterie generală după moartea lui Karl Lagerfeld, mulți dintre noi încercând să aflăm cât mai multe despre moștenitoarea unui imperiu. Cine mă cunoaște știe că nu îmi plac pisicile. Nu îmi place lingușeala dusă în perversitate pe care o au, însă nici nu cred că aș putea să-i fac vreun rău unei pisici. Ba mai mult, îmi amintesc că în urmă cu câțiva ani, mama chir a adus un pui de pisică în casă și chiar m-a întristat pentru că l-a dus la țară după vreo săptămână. Te acomodezi, probabil, mai ales dacă îi crești de mici. Dar eu am imaginea din copilărie a unor „haite” de pisici gata să atace în orice moment. Probabil de aici „atracția” pentru feline.
Totuși, tot mai mulți specialiști sunt de părere că pisicile au puteri terapeutice. Se presupune că o pisică în preajmă te ajută să scapi de stres și anxietate, te ferește de boli cardiovasculare și chiar ajută în terapiile persoanelor cu autism. O pisică e un „medicament” pentru singurătate și, de ce să nu recunoaștem, nici nu e la fel de greu de avut grijă de ea așa cum se întâmplă în cazul câinilor, de exemplu. Cel mai probabil, nu stă chiar acolo unde o pui, însă nici nu prea riști să găsești papuci roși din cauză că „ai uitat-o” în casă prea multe ore.
Veterinarul francez Jean Yves Gachet vorbește despre „terapia prin tors”, observând, după mai multe testări, cum „ascultarea acestui zgomot jos produce serotonina, hormonul fericirii, implicat în calitatea somnului și a umorilor noastre. Torsul joacă rol de madlenă proustiană și poate fi plăcut, numai să nu ne amintească eventual de zgârieturile de la șase ani”.
Acesta vorbește inclusiv despre relaxare, somn mai bun și chiar stare de bine, toate acestea fiind raportate la „terapia prin tors”.
Totuși, alți specialiști pun pe seama unui egoism aparte întreg comportamentul blând al pisicii. Cu alte cuvinte, pisica arată blândețe pentru a-și satisface propriul confort, iar atunci când vede că oamenii reacționează pozitiv la stimulii pe care îi emană, consideră că poate să-și facă un „culcuș” în acel perimetru. E adevărat că lipsa afecțiunii din anii copilăriei poate dezvolta nevoia de a fi în preajma unei pisici, mângâierile fiind lipsurile de când eram mici pe care iubitorii de pisici le caută.
Curios e faptul că în Japonia există cat-bar-uri, acele locații în care oamenii nu vin doar să consume o anumită băutură, ci vin să mângâie pisici, scrie psychologies.ro. În funcție de rasă, pisicile dezvoltă un anumit comportament, poate de aici și agresivitatea pe care unele pisici o au în comparație cu altele.
Revenind la subiectul principal, fie că e vorba despre o pisică de rasă sau nu, beneficiile pe care aceasta le aduce stăpânilor sunt multiple:
- riscul de a avea tensiune arterială ridicată este scăzut;
- copiii care au în preajmă un animal de companie dezvoltă un sistem imunitar mult mai rezistent la îmbolnăvire;
- pisicile nu sunt un stres pentru stăpâni, pisicile fiind independente și nu necesită o întreținere extrem de atentă din partea stăpânilor;
- îi ajută pe stăpâni să depășească anumite traume cu mai mare ușurință.
Oricum ar fi, concluzia pare aceeași: chiar dacă nu îți plac, o pisica te va face să o îndrăgești cu timpul. În caz contrar, problema pare a fi în istoricul tău psihologic, nu la animalul de companie…
*sursa foto: purina.ro
Lăsăm aici și umătorul testimonial:
