Cum am trăit prima constelație familială la care am fost

                        Că mă preocupă latura aceasta de psihologie și argumentez mereu de ce e bine să mergi la psiholog, chiar nu mai e niciun secret… am lucrat mult cu mine sub îndrumarea unui psiholog și încă mai aprofundez lucruri atunci când cred că e cazul. Citesc, asimilez informațiile, îmi pun întrebări, accept, scriu în jurnal și gata, merg mai departe.

                       Despre constelații familiale am aflat prima dată când am văzut filmul „Un alt sine”. Îl găsiți pe Netflix. În film, totul pleacă de la una dintre protagoniste. Bolnavă de cancer și disperată să nu renunțe pentru nimic în lume la muncă (inclusiv de pe patul de spital mai reușește să mai rezolve câteva chestiuni), ajunge într-un sat din Turcia, unde începe să facă parte din acest grup care participa la constelații. Află despre acest mod de vindecare din presă. Nu spune nimănui, aproape că fuge din spital, acolo unde buna sa prietenă era medic. Nu intru în detalii, nu povestesc filmul, numai că ea își rezolvă problemele de sănătate după ce înțelege de unde i se trage totul, cum i-a fost influențată întreaga viață de strămoșii săi. Își schimbă complet stilul de viață și, culmea, analizeze îi ies perfecte. Dar vedeți filmul.

                               Îmi amintesc că în zilele în care urmăream serialul am întrebat pe Facebook dacă are cineva mai multe detalii, dacă știe despre ce e vorba. Am primit muuulte răspunsuri. Am fost uimită, sincer. Atât de mulți oameni aveau habar de așa ceva, unii chiar experiementaseră nu doar constelațiile, ci și alte „terapii” mai mult sau mai puțin cunoscute, unele de-a dreptul nebunești. Ba chiar mi s-a povestit cam ce se întâmplă în cadrul unei constelații, cu recomandarea de a merge eu însămi să văd despre ce e vorba, c-așa e greu să înțeleg. Și cam așa e… până nu vezi, nu crezi.

                             Să te conectezi cu rude despre care n-aveai habar, chiar e uimitor, mai ales atunci când cauți răspunsuri. Eu am înțeles de mult timp că suntem rezultatul generațiilor anterioare, că am preluat caractere, însă în același timp sunt conștientă că străbunii noștri au dus o viață pentru supraviețuire, c-așa erau vremurile. Așa a apărut și întrebarea mea legată de tot acest bagaj… oare am preluat doar ce-i negativ? Tot ce e pozitiv e creația noastră și vina pentru părțile care ne deranjează sau ne frământă e doar a lor? Încă cercetez…

                             Prima constelație familială la care am participat a fost susținută de Steliana Orășanu. E jurnalist tv, a urmat programul Regeneration al Ancăi Maftei, e transformată complet, a înțeles extraordinar de multe lucruri despre ea în primul rând și acum e pregătită să ofere și altora din ceea ce a învățat. Pur întâmplător am stabilit constelația. Sau s-ar spune că n-a fost chiar întâmplător. Ideea e că ne-am văzut la un eveniment și am zis „ce-ar fi dacă…?”.

                              La câteva săptămâni distanță eram șase femei venite să afle răspunsuri. Cinci curioase și Steliana. Recunosc, mi-aș fi dorit să fiu „constelată”, dar altcineva a avut norocul de a fi pe scaunul pe care își poate spune oful. Nu am cum să povestesc ce anume voia respectiva norocoasă să afle, căci n-avem voie să povestim detalii cel puțin 30 de zile. E nevoie de un timp pentru ca Universul să poată să-și facă treaba în echipă cu cea care a aflat ce a aflat. Însă despre cum a fost și cum am trăit eu experiența, din postura de personaj în povestea respectivei, pot.

                            Totul începe cu setarea intenției. O propoziție afirmativă, formulată la timpul prezent, în modul „îmi dau voie să accept…” și fiecare completează cu ce dorește. Intenția e un fel de obiectiv. Unde vrei să ajungi la finalul drumului pe care îl parcurgem împreună. În funcție de intenție, apar personajele din povestea „constelatei”. Interpretări mai degrabă decât personaje, căci e vorba și de întruchipări ale intenției, ale emoțiilor, nu e vorba doar de persoane.

                      Norocul meu a fost să fiu chiar un personaj, un om, poate unul dintre cei mai importanți din poveste. Recunosc, m-am ridicat de pe scaunul meu fără să mă gândesc vreo clipă că voi ajunge să simt ceva în mod real. Și asta nu pentru că n-aș crede că e posibil, însă m-am gândit că e imposibil să te detașezi de eul tău în constelație și să accepți să fii intenție, emoție, personaj. Ba mai mult, când auzeam că intenția și „constelata” transpusă în pielea altcuiva simțeau furnicături, dureri sau începeau să-și imagineze că-s nu știu pe unde, iar eu nu simțeam mai nimic, avam un oarecare semn de întrebare. Și pentru mine, dar și pentru întreaga situație.

                           „Nu simt nimic!”, am repetat asta de câteva. Mă gândeam deja că o constelație familială nu e pentru mine. Până când… la un moment dat, pe fondul scenariului și al întrebărilor ghidate pe care le punea Steliana, palmele au început să-mi transpire. Din senin. Și n-aveam emoții. Ok, am transmis treaba asta. Apoi, iar nimic.

                             Vedeam cum constelația merge mai departe și că atunci când a fost identificată cauza într-un strămoș pe care „constelata” nu l-a cunoscut niciodată, nici nu era născută când el s-a stins din viață, totul începea să capete sens. „Constelata” a început să simtă furnicături. Îi transpirau palmele și ei. Iar în momentul în care Steliana doar a pomenit cuvântul „te onorez”, eu, întruchiparea personajului, am început să plâng din senin. Nu pot să explic de ce, dar până atunci zâmbeam și nu mai simțeam nimic. Brusc, nu că îmi lăcrimau ochii, ci efectiv plângeam. Imediat, și „constelata” a început să plângă. Mă simțeam într-o constelație familială.

                            Și uite așa ne-am luat în brațe și am plâns sincer, fără pic de regie ori vreo urmă de durere pentru drama fetei…

                        Cam asta a fost pe scurt experiența primei mele constelații familiale. Până nu vezi, n-ai cum să înțelegi pe deplin ce se întâmplă. S-a plecat cu semne de întrebare, mai ales în mintea celei care a găsit răspunsul. De acum înainte stă doar în puterea ei să vindece. Căci nu, deși ai aflat răspunsul, să nu crezi că gata, s-a dus totul. Nu, doar ai aflat. Ce faci de acum înainte ține doar de tine. În primă fază, totul e despre conștientizare. Nu doar într-o constelație familială, ci în orice descoperire ai face-o atunci când lucrezi cu tine.

                               Am trecut printr-o sumedenie de conștientizări de-a lungul anilor în care mi-am spus că sunt pregătită să fac acea călătorie către propriul sine. Și de atunci sunt bine. Nu spun că nu mai am de lucrat, probabil că da. Dar lucrez prezentul. Eu am făcut pace cu trecutul de mult timp. Onorez fiecare străbun cunoscut sau nu în mod conștient. Sunt recunoscătoare pentru tot ce mi s-a întâmplat, sunt convinsă că așa trebuia să se întâmple pentru a ajunge cea de azi.

                            Contez pe prezent, singurul pe care îl deținem. Lucrez azi cu mine să fiu bine eu cu mine pentru ca viitorul să mi se dezvăluie în toată splendoarea. Și da, aștept să trăiesc și experiența din postura de „constelată” într-o constelație familială. Chiar am o întrebare la care n-am reușit să găsesc răspunsul, e un gând mai degrabă. Așadar, Steliana, pe curând, n-are sens să mai spun ce energie faină ne-a cuprins în toate orele petrecute împreună, căci se subînțelege!

sursa foto: blissfullevolution.com