Sigur că într-o lume în care totul se petrecere pe repede-nainte și aproape că a devenit o rușine să spui că ai timp, să te plimbi fără o direcție anume, doar pentru a observa mai multe chipuri ale trecătorilor, poate părea lux sau chiar nebunie curată în mintea unora. Am făcut treaba asta chiar ieri. Și, spre surprinderea mea, pe un traseu de vreo 5-6 km și pe care am întâlnit câteva sute de oameni, nici 10% dintre aceștia nu butonau telefonul mobil. A fost fix ca-n faza aceea cu omul în vârstă dintr-o cafenea, care stă așa singur, la o masă, fără telefon ori alt gadget, stă doar și privește în jur, iar ceilalți meseni din locație se întreabă dacă nu cumva e nebun.
Oamenii care mi-au ieșit în cale erau oameni simpli. Chipurile întâlnite nu erau neapărat triste ori abătute, ci mai degrabă erau chipuri cu trăsături distincte, pentru care starea de spirit a purtătorilor n-avea niciun merit. S-a întâmplat chiar să-i fixez cu privirea pe unii. Și ei pe mine. Mă întrebam dacă nu cumva se întreabă în gând dacă-i ceva în neregulă cu mine.
Eu, personal, mă întrebam oare ce-o fi în mintea acestora, la ce se gândesc. Mai ales când am văzut o femeie cam de vreo 40 și ceva de ani, brunetă, cu un smokey eyes accentuat, care stătea pe o bancă, singură, rezemnându-se de geanta pe care o avea pe brațe, în timp ce trăgea cu nesaț dintr-o țigară aproape ajunsă la filtru. Avea o privire țintuită-n gol. Și fuma. Părea dezinteresată de tot, dar în același timp preocupată de un scenariu anume. Și fuma.
M-am depărtat. Mergeam agale, încercând să asimilez cât mai multe chipuri. Un bunic zâmbea nepoatei. Alt vârstnic se rezema de un baston, așteptând autobuzul. O mamă și o bunică încercau să afle de la o mogâldeață de fată ce vrea să mânânce. „Păstăi? Poate ciorbică?, o întrebau. Aproape că mi se făcea și mie foame. Dar zâmbeau. Cred că cele mai zâmbitoare chipuri erau cele ale oamenilor însoțiți de copii. Ah, și al unei tipe care zâmbea larg. Avea căștile în urechi. Nu știu dacă era de la ceea ce asculta, dar sigur nu era un dialog, căci n-a scos o vorbă. Doar zâmbea.
Când am ajuns în dreptul Mitropoliei, în spate mai exact, am dat nas în nas cu pelerinii veniți la Sfânta Paraschiva. Un cerșetor, aproape că mi-a smuls câteva lacrimi. Coboram spre Petrom și el încerca să-i facă pe trecători să-i dea un bănuț. Era invalid. Mie nu mi-a cerut nimic, m-a întrebat doar cât este ceasul. I-am răspus că e 18. Mi-a zâmbit, mi-a mulțumit și chiar mi-a zis „Sărut mâna!”. Dovadă că bunul simț îl ai sau nu, indiferent de statut.
Am mers mai departe. Un jandarm m-a întrebat unde merg. „Acasă!”, i-am răspuns râzând. Râdea și el și mi-a spus că e zăpăcit, că de câteva ore tot îndrumă oamenii și vrea să se asigure că fiecare ajunge unde trebuie. Dintre toți jandarmii pe care i-am zărit în preajma pelerinilor, era singurul care zâmbea. Probabil nu-și vede munca drept corvoadă. Înainte să ajung la el, un polițist local, zeflemist aproape, o îndruma pe o doamnă spre autogara Codreanu. „Tot înainte, doamnă!”. Femeia, grăbită, vorbea la telefon. „Am stat vreo 3 ore și jumătate! Mă duc la autobuz acum, pierd mașina dacă nu ajung până la 19!”. Avea un rucsac în spate din care se vedea busuiocul sfințit. Nu i-am zărit chipul, însă am simțit din vorbă că zâmbea pentru că îi ajutase Dumnezeu s-ajungă să se închine la Sfântă.
Aceste chipuri întâlnite mi s-au părut senine. Culmea, m-aș fi așteptat să văd chipuri schimonisite, asemenea celor pe care le observ în fiecare zi, în trafic. Șoferii sunt grăbiți. Pietonii parcă se bucură de fiecare minut. Șoferii au nervi, n-au răbdare și, dacă n-ai forțat galbenul, n-au nicio jenă să-ți spună că ești în toate felurile. Pietonii nu te înjură. Șoferii te claxonează când te văd că te plimbi, mai ales dacă ești femeie și mergi pe trotuar/ stradă. Pietonii tac când trec pe lângă tine. Șoferii au telefonul în mână, îndeosebi la semafor, când cele câteva secunde de așteptare li se par tare apăsătoare și simt nevoia să butoneze. Pietonii n-au telefonul în mână. Ori dacă-l au, vorbesc la el, nu butonează în disperare.
Două perspective, că n-aș putea forța nota să spun două lumi.
Înainte să mă apuc de scris articolul, am scris pe Facebook despre plimbarea pe care am făcut-o doar ca să observ chipuri. Mi-a răspuns cineva că nu-s singura, că și el a făcut același lucru de curând. Un alt mesaj primit vorbea despre faptul că, în liceu, la Băncilă, a avut un profesor care îi trimitea pe elevi în parcul din fața Teatrului Național, doar ca să privească oamenii și apoi să le picteze chipurile. Bun exercițiu și chiar o reală sursă de inspirație.
Mi-a plăcut. Mai fac. Ultima dată când am căscat ochii pe bune a fost când admiram arhitectura clădirilor de pe Cuza Vodă, pentru #casedepoveste. Priveam în sus, aproape că era să mă și împiedic. Dar nu m-am uitat la oameni. Nu în felul în care am făcut-o ieri. Poate că data viitoare îi voi opri la întâmplare pe unii și le voi pune câteva întrebări, să-mi spună la ce le stă mintea fix în acea clipă.
sursa foto: sciencealert.com
