Singurul lucru cert din viața noastră e finalul, chiar dacă unii n-acceptă că acest final vine când vrea Dumnezeu, nu când vrei tu. Că de asta unii pleacă într-o altă lume mai devreme, iar alții la cine știe ce vârste, după multiple încercări care pe mulți îi fac să-și facă cruce. Iar mama e un bun exemplu în direcția asta. Și prezentul, aș adăuga, adică acea „clipă de față”. Personal, chiar cred în predestinarea pe care o enunța Jean Calvin și am îmbrățișat ideea unui destin unic cu care omul vine pe Pământ chiar din timpul liceului, când am învățat despre calvinism, la Istoria religiilor. Iar predestinarea pe care eu o văd e legată de acceptare a vieții, cu tot ce-i ea mai frumos în primul rând, și-apoi a faptului că oricât ne-am dori noi să fim nu știu ce sau să trăim infinit, există un sfârșit trecut în dreptul fiecăruia. Da, moartea, fie că ne place sau nu, e singurul lucru cert din viețile noastre și nimeni nu poate schimba asta. În plus, a-ți fi teamă de moarte înseamnă că nu ești pregătit pentru viață. Așa cred eu, e opinia mea și nu vreau să o impun nimănui, cum tare mi-ar plăcea ca toți s-ajungem să nu îi mai facem pe alții să creadă ceea ce noi credem. Suntem diferiți, gândim diferit, avem abordări diferite. Dacă ești conștient că vei muri într-o zi nu, nu înseamnă că îți dorești să mori și nici că treci prin vreo pasă de depresie. Nu, doar ai ajuns să înțelegi că totul atârnă de un fir și e la comanda altcuiva, iar prezentul e singura proiecție reală, pe care o trăim. Restul, adică tot ce ține de ideea de viitor, e doar o proiecție pe care ne-o dorim. Nu degeaba ni se spune să trăim clipa… Înainte de a ne fi teamă de singurul lucru cert din viața noastră, haideți să trăim viața la intensitate maximă, fără regrete, fără răutăți.

                     N-aș fi pus totul într-un editorial, însă am scris ieri o postare care a surescitat un imens interes și val de opinii. Dintre toate, vă mărturisesc sincer că cel mai mult mi-au plăcut mesajele primite în privat, din partea celor care și ei au un sentiment similar de ani. Mi-au spus că mă felicită pentru că am curaj să exprim gândul că „de ani buni simt că voi părăsi această lume pe la 40 de ani”. Dacă suntem mai mulți, e ok. Nu mă gândesc la asta decât răzleț, nu-mi concentrez atenția pe acest feeling care chiar nu știu de la ce a pornit, dar știu că-l am de pe la 20 de ani. Acum mi-am amintit treaba cu 40 de ani (care poate vârsta de 49, 45, 40 sau chiar 80, că habar n-am), după ce am citit un articol referitor la sindromul morții subite, fenomen tot mai prezent în SUA, unde statisticile arată că a crescut numărul tinerilor găsiți fără suflare, deși n-aveam nicio afecțiune. Așa că am scris treaba asta pe pagina mea, adăugând și gândul cu 40 de ani. Mare greșeală ori scăpare de-a mea, c-a venit un tăvălug de opinii, recomandări și urări de sănătate, cum nu mi-aș și imaginat că va veni în momentul în care am apăsat „postează”.

                   Așa că am să răspund mai amplu aici, după ce am citit comentariile respective. Postării i-am dat hide, adică o văd doar eu. Dacă am scris ce am scris, n-am avut nicio așteptare de la acea postare- nici de grijă, nici de compătimire, nici de sfaturi, de nimic. Mai ales de sfaturi… și zic mai ales de sfaturi pentru că de vreo 5-6 ani, cel mai bun prieten al meu e psihologul. Adică Ștefaniei îi spun absolut orice, oricând, oriunde, fără temeri, fără să ascund ceva, fără să mă gândesc că voi fi judecată. C-așa-i relația cu psihologul: îi spui tot, dacă vrei să te bucuri cu adevărat de efectele ședințelor pe care le faci. De-asta nu mă inteeresează sfaturile celor din jur. Pentru că am siholog, iar marele merit al psihologului e că te direcționează fără a interven subietiv. Adică, față de oamenii care au obiceiul de a da un sfat fără să precizeze că EI ar face asta în situația X (ei, raportat la personalitatea lor, la crezurile lor, la tot ce înseamnă ei), ci doar îl prezintă sub forma „așa trebuie să faci!”, psihologul e obiectiv, are capacitatea de a se detașa de ceea ce e el ca individ și acționează strict ca un profesionist, ca acel specialist la care mergi când ai o problemă.

Apoi, dacă am spus că am un feeling în direcția celor 40 de ani, asta nu înseamnă că îmi doresc să se întâmple. Dar pregătită, chiar sunt! Pregătită în sensul că nu mi-ar părea rău, căci din momentul în care am înțeles că trebuie să ne bucurăm cu adevărat de viață, chiar nu mi-am refuzat nimic… tocmai de asta am de gând să sar cu parașuta, să-mi iau permis de motor, să fac chestiile astea care mă țin în spate cumva. Așa a fost și cu plecatul singură într-o călătorie și n-a durut, ba din contră, mi-a plăcut extrem de mult, m-am simțit excelent cu mine însămi și chiar a fost o experiență tare interesantă, pe care d-abia aștept să o repet. Și vă spun sincer că resetul meu a fost să tot aflu, la intervale de timp, de diferite afecțiuni ale unor persoane apropiate ori pe care le cunosc. De-abia în acel moment îți trece tot stilul de viață prin față și devii conștient că, așa cum am mai spus, doar prezentul e cert și că nimic nu e mai important decât o stare de bine per ansmblu și-o sănătate de fier. Restul vin și pleacă…

 

                   Au fost explicații și explicații despre anumite boli. Am precizat afecțiunea mea cu vertijul, despre care am aflat în urmă cu câțiva ani, doar în contextul în care acele morți subite despre care se preciza în articol n-aveau o cauză cunoscută. Așa eram eu în primele zile de vertij- rmn-uri și analize perfecte atât la sânge, cât și totul ok la orl, dar eu picam din picioare. Dar a trecut și asta. Sunt ani de când nu am mai făcut vreo criză. Am grijă de sănătatea mea la modul că anual fac toate controalele de rutină, deci nu-i cazul de a mă face să înțeleg cât de importantă e sănătatea. Ultima data, la începutul anului, îmi amintesc că inclusiv unii medici m-au întrebat de ce am venit dacă nu mă supără nimic. Să previn, am răspuns, căci da, chiar cred în prevenție. Și în momentul în care am înțeles că sănătatea e cea mai de preț avere, chiar mi-am pus viața pe un ritm propriu, boem, care deseori îi enervează pe alții doar pentru simplul fapt că-s în lumea mea și nu găsesc motiv de a alerga după nimicuri care s-ar putea să ne afecteze sănătatea. Deci, stresată chiar nu-s, mai ales după niște ani în care chiar mi-a mers neașteptat de bine și mi-au cam ieșit lucrurile fix cum am vrut eu. Nu sforăi (că era enunțată apneea), am cel mai lin și odihnitor somn de vreo 7-8 ore (n-am mai pierdut o noapte de nu mai știu când), nu beau alcool deloc, nu fumez, nu mă droghez, nu mănânc gras ori sărat, deci am un stil de viață cât de cât sănătos. Deci, nu-i cazul de impacientare, dar apreciez.

                   Și au mai fost și alte reacții, dar de rezumat cam cât de mult au contat am subliniat perfect la ideea cu psihologul. Deci, apreciez sfaturile, dar are cine să mi le ofere. Nu dețin decât adevărul meu, crezul meu și cam atât. Nu vreau să impun nimic nimănui, căci am înțeles de multă vreme că suntem diferiți în absolut tot ceea ce însemnăm noi. Și nici nu vreau să influențez pe nimeni cu absolut nimic, că nu-i rolul meu. Iar cine mă cunoaște știe cât de mult prețuiesc mersul la psiholog și nevoia de a înțelege că avem nevoie de un psiholog în viața noastră tocmai pentru a ne elibera de prejudcățile societății și a ne vindeca noi, ca oameni. Un om vindecat e un om ideal pentru societate, e asumat în totalitate și acceptă că oamenii sunt diferiți și au crezuri diferite. În plus, că tot a fost pandemie… mulți erau uimiți de cât de nonșalantă am trecut prin pandemie, adică nu m-au speriat nici cifre, nici faptul că mama a fost mai mult inconștientă decât conștientă zile întregi, în spital, de n-au avut curaj medicii să se pronunțe când au internat-o. Asta așa, că mi-a zis cineva să nu mai citesc știrile. Le citesc de ani, că e una dintre obligațiile activității mele, însă am un filtru personal pentru orice informație.

                     Ca să închei, vă mulțumesc pentru grijă. Sper să fiți cel puțin la fel de bine ca mine. 🙂

Ah, și-n legătură cu moartea subită… îmi amintesc că unchiul meu a murit fix așa. Era ora prânzului. A mâncat cu soția, era bine, n-avea nicio durere de nimic în ziua respectivă. S-a pus în pat să facă amiază și nu s-a mai trezit. Se întâmpla cu vreo peste 15 ani în urmă cred, că eram mică, nu îmi mai aduc aminte mare lucru în afară de șocul pe care l-a avut familia și expresiile de după, la ani distanță, când mamaia era la pat și se chinuia și mai toți spuneau „halal de Fănică, frumoasă moarte a avut, nu s-a chinuit deloc!”.

 

sursa foto interior articol: amazon.in

Sursa foto reprezentativa: pinterest.com

Author