Când ai un câine sau oricare alt animal de companie care nu are probleme de sănătate, nu te gândești s-alegi cine știe ce cabinet veterinar. Probabil te gândești la cel care ți-e mai aproape de casă. Sau îți întrebi apropiații „tu la cine mergi?”. La urma urmei, un vaccin, o consultație și ce mai e de făcut o dată la ceva timp, cam știe orice medic veterinar să facă.

Cum s-a întâmplat

În decembrie, Argo a sărit de pe pat și nu știu cum a aterizat că nu s-a mai mișcat. A scos un sunet ca un schelălăit. Dacă puneai mâna pe el, își arăta colții. Ceea ce pentru Argo e absolut de neimaginat, câinele ăsta nici nu latră! Era seara. Mă pregăteam să plec la un eveniment la care chiar nu puteam să lipsesc. Am zis că n-o fi ceva grav, oricum nu stau mult și oricum n-am ce face pentru că e târziu. Am plecat. Ușor cu sufletul îngândurat, dar am plecat…

Când m-am întors, Argo era neclintit. Încolăcit, urcat de tata pe pat, lângă el. I-am dat o recompensă, a mâncat. Am căutat să îl mișc, să îl fac să se plimbe. Nimic. Efectiv n-avea stabilitate pe lăbuțele din spate. Dar a trecut noaptea. Dimineață, la prima oră, eram la un cabinet veterinar. Ghinion, ceasul arăta de-abia ora 8. Cabinetul se deschidea la ora 9. M-am întors, l-am luat și pe Argo și ne-am dus la veterinar. O pastilă de calmare a durerilor și o trimitere la radiografie. Unde și acolo trebuia o programare, nu așa…

În tot acest timp, Argo era apatic. Nu se putea mișca, făcea mari eforturi. Eu, mai supărată decât el. Nu scâncea niciun sunet, dar era supărat. Aproape că îi cădea bazinul, nu putea ridica piciorul, nu putea să își facă nevoile.

Radiografia a arătat că există o fractură veche

Radiografia a arătat că la piciorul dreapt din spate, Argo a avut o fractură care s-a vindecat așa cum a putut, de la sine. Într-adevăr, ridica el piciorul acela în mers, dar mi s-a părut chiar amuzant. Era ca un tic, un semn aparte pentru el. La urma urmei, e un câine adoptat de pe străzi, cine știe ce viață a avut până să ajungă în casa noastră…

Cu rezultatul radiografiei, m-am întors la veterinar. S-a uitat, a zis că nu are așa competență, că sunt nu știu ce nume în Iași, singurii care operează hernii și alte afecțiuni de acest timp mai severe. De-acum… era vineri spre după-amiază, oricum venea weekend-ul, deci nu prea mai aveam vreo speranță că pot să fac ceva. I-am tot dat pastile pentru calmarea durerii și am așteptat.

Spaima că trebuie RMN, operație, recuperare

Nu știu cum în weekend, pe Facebook, îmi apare un video cu un cățel din Iași pus pe picioare prin fizioterapie și nu știu ce alte proceduri de kineto. Vă jur, habar n-aveam că există așa ceva pentru câini. Dar vedeam speranță. Am scris, am făcut programare și luni la prima oră, cu Argo la fel de supărat, am ajuns la acel cabinet. Vorbit, văzut, panică. Că trebuie RMN, să se vadă dacă e hernie. Și-apoi, dacă e, să fie operat. Și după intră pe recuperare. Și deja plângeam. Cumva, a doua zi trebuia să merg să îi ia sânge, să-i facă analizele și pe la prânz, dacă era totul ok, să facă RMN.

Am cerut o altă opinie

Doar că nu știu cum m-am dus și la un alt cabinet veterinar, am încercat să mai aflu o opinie. Vă jur, nici pentru mine n-aș fi alergat atât. Am explicat ce mi s-a zis, toate procedurile care ar trebui făcute și tot așa. Citisem deja pe net de o pastilă care efectiv pune animalul pe picioare dacă i se dă. Citisem după ce m-am întâlnit cu un prieten în timp ce plimbam câinile. L-a văzut, și-a amintit că și câinele lui a pățit la fel și l-a rezolvat cu o pastilă. Acea pastilă. Sigur, o pastilă pe la vreo 800 lei parcă. Dar nu conta prețul, conta ca Argo să meargă din nou așa cum trebuie, să se facă bine.

Urma să anunț dacă vreau sau nu pastila. Oricum, de la acel cabinet, când am povestit toate, am primit multă mirare. Nu înțelegeau de ce trebuie făcute toate astea când există o radiografie care n-arată c-ar fi ceva foarte grav. Mi s-a explicat ce face acea pastilă, că au mai avut căței care au luat și imediat și-au revenit, doar că mai ține și de organism.

 

Telefonul neașteptat care mi-a adus salvarea

A rămas să anunț a doua zi dacă fac sau nu comandă. Oricum, între o pastilă și un RMN și o eventuală operație, înclinam spre pastilă. Numai că nu știu cum s-a întâmplat, fix când să sun pentru pastilă, hop primesc un telefon de la un colaborator. Care mă întreabă dacă luna asta mai fac vreo comandă, fiind final de an. Eu, supărată, am răspuns doar cu „nu știu, sunt cu probleme de sănătate cu cățelul și nu îmi stă capul la altceva”. Și când a auzit asta, mi-a recomandat veterinarul care de vreo 25 de ani s-a tot ocupat de toți câinii pe care el i-a avut. Omul, mare iubitor de câini și cu fiica veterinar în altă țară.

SALVANIM. Mai exact, domnul doctor veterinar STECIC. Da, el e veterinarul care n-a menționat nici măcar o clipă cuvântul operație, care mi-a zis din prima că o să se facă bine. Mi se vorbea cu atâta liniște în glas, iar Argo îl privea cu atâta blândețe, încât mi-am zis că numai Dumnezeu a făcut să primesc acel telefon la momentul potrivit și să mă aducă la Salvanim.

Când eram mică și îl aveam pe Bello, la Salvanim mergeam cu el. Era singurul cabinet privat din Iași atunci. Și tot acum vreo 25 de ani în urmă, în afară de Salvanim mai era spitalul de la Veterinară. Mi-am adus aminte toate astea de-abia când am ajuns la Salvanim, la dr. Stecic. Cum de oi fi uitat eu de Salvanim? Sau poate doar mi se părea peste mână, fiind pe strada Uzinei?

Ideea e că l-a consultat pe Argo, i-a făcut o injecție, am luat ceva ca niște suplimente pentru întărirea oaselor (un tratament pe vreo trei luni) și în rest… repaus. Dar repaus total pentru Argo. Să stea cât mai puțin mișcat pentru măcar 28 de zile. Să i se facă un țarc aproape, să nu se miște. Odihnă multă. Și să revin săptămânal pentru aceste injecții. Zis și făcut, noroc că Argo nu e vreun agitat și doarme toată ziua!

Cum se simte Argo azi, după două luni

Azi, când scriu toate astea, sunt fix două luni de la momentul în care am zis că Argo va paraliza. Când m-a sunat cineva să-mi spună să iau în calcul varianta eutanasierii, am zis că închid telefonul. N-a contat că intenția telefonului era să se vină cu o soluție, eu eram prea supărată. Argo are doar vreo opt ani, se mișcă, încă nu era clar ce are, cum să mă gândesc la așa ceva? În calcul era inclusiv varianta de a lua un cărucior, de a-l ajuta cu banda când își face nevoile, orice. Tata văzuse un caz similar și el a fost cel care mi-a zis. În plus, până i-am dat de capăt, tata oricum a mers cu Argo în brațe peste tot cu mine.

După două luni de repaus, odihnă și acele injecții, Argo este vioi. Argo s-a recuperat. Argo privește din nou cu veselie spre noi. Argo e așa datorită unui veterinar care n-a făcut altceva decât să îl analizeze cu calm, să se uite pe radiografie, să își dea seama ce e și să îi prescrie un tratament care să-l pună pe picioare.

Argo mai face injecții și acum, însă nu mai face una pe săptămână. În continuare îl luăm în brațe când îl scoatem afară pentru că nu are voie să urce și să coboare scările. Nu, nu se urcă pe pat. Nu poate. Nu își mai poate lua avânt. Dar ne anunță când vrea să urce, adică nici nu forțează. În schimb, coboară de de pat, dar cu grijă și acolo unde vede că e fie covorașul, fie păturica lui. Și doar atunci când nu suntem noi prin preajmă. Că dacă suntem, se dă la margine. Acesta-i semnul.

Deci, Spitalul SALVANIM. Doctor veterinar STECIC.

Author