Scriitorul Alex Andronic, de la confesiunea că e gay din „Confuz” la depresia și tentativele de suicid mărturisite în „Epitaf”: „Oamenii nu te pot răni cu ceea ce eşti!”

Scriitorul Alex Andronic, de la confesiunea că e gay din „Confuz” la depresia și tentativele de suicid mărturisite în „Epitaf”: „Oamenii nu te pot răni cu ceea ce eşti!”

 

Pe Alex Andronic l-am cunoscut „Confuz”, citindu-i pe nerăsuflate cartea cu același titlu, chiar înainte de debutul oficial ca autor într-o Românie încă nepregătită să-i primească stilul lipsit de orice prejudecată și inhibiție în exprimare și mărturisirea că e un tânăr de 23 de ani, gay, care și-a petrecut ultimii ani în Danemarca, țara în care a ajuns mai mult cu forța decât din propria dorință- „pentru mine, a fost o nedreptate la vremea aia. Când îi schimbi unui adolescent mediul, când îl rupi total de ce tocmai începea să construiască, parcă totul se năruie. Cam asta am simţit, că mi se scufundă pământul de sub picioare. M-am trezit într-o ţară străină, a cărei limbă n-o cunoşteam deloc, fără repere, fără prieteni şi cu sentimentul că nu meritam asta. Şi înainte de procesul de adaptare a existat şi-a durat enorm procesul de acceptare. Am fost nevoit să-nvăţ să accept că aşa stau lucrurile şi nu am decât să… you know, deal with it.”, mi se confesează Alex. În „Confuz” am descoperit un om eliberat, un om cu o fantastică tărie de a accepta și viitoarele „flegme” pe care și le-ar putea lua de la pudibonzii care chipurile nu înjură și nu se se gândesc niciodată la sex sau orice altă chestiune care are legătură chiar cu propria sexualitate. Pe toate și le-a asumat și a fost stilul propriu de a spune „ăsta sunt, vă place sau nu!”, chiar dacă, la început, n-a dorit să fie neapărat un mesaj anume- „‹‹Confuz››” n-a pornit să fie carte, a pornit iniţial să fie un fel de eliberare pentru mine, ulterior mi-am dat seama că are potenţial de carte şi-am început s-o structurez în sensul ăsta. Şi da, într-un mare final mi-am dat seama care e mesajul pe care n-am vrut neapărat să-l transmit dar s-a transmis singur: ‹‹Oamenii nu te pot răni cu ceea ce eşti!››”.

Pasionat de gastronomie, Alex a ales bucătăria ca scenă pe care să performeze cel mai des, iar când s-a întors în România, a deschis un restaurant pe care, din păcate, l-a închis. Din acel moment, l-a cuprins depresia despre care va povesti pe deplin în următoarea carte, „Epitaf” (dacă nu cumva va schimba titlul). De fapt, cu depresia încă se mai luptă, e încă „acolo” și e o depresie acumulată mai ales pe fondul unui nou sentiment de dezamăgire pe care Alex crede că ai lui îl au față de el și după această experiență eșuată ca antreprenor. Spun „și după” pentru că părinții lui Alex au aflat că Alex al lor este gay aproape citindu-i cartea și n-au acceptat orientarea sexuală a propriului fiu. Drept dovadă, vorbesc rar spre deloc, iar de văzut, la fel. Le-a lipsit comunicarea liberă nu neapărat din cauza sexualității, iar Alex știe că „fără comunicare, orice relație e moartă”. Totuși, deși a a învățat să nu mai aibă așteptări pentru că acest fapt nu-i aduce nimic bun, îi e dor de părinți și chiar își dorește ca aceștia să-l accepte într-o bună zi și „să înţeleagă că nu e nimic în neregulă cu mine, cel puţin nu în sensul ăsta, şi că am nevoie de ei. Poate se va întâmpla într-o zi, nu ştiu. E, cred, cea mai mare dorinţă la ora actuală. O dorinţă pe care o şi visez. Să-i văd la masă alături de mine, de el, de prietenii noştri. Să ne vizităm, să ne sunăm, să facem vacanţe împreună, să fim a big fucking happy family.”.

„Nu ştiu să-i fi făcut vreodată mândri pe ai mei, nu mi-au spus niciodată, n-am simţit-o niciodată, slabe şanse să se fi întâmplat. Nu ştiu ce simt, nu-mi pot da seama pentru că deseori am impresia că-i cunosc foarte puţin. Iar dacă comunicarea lipseşte iar simţurile bâjbâie pe întuneric… pot doar să presupun. Şi presupun că nu.”

Asumarea lui Alex e molipsitoare, iar atunci când i-am cerut să-mi povestească în câteva cuvinte experiența cu videochatul (articolul e aici) despre care a vorbit inclusiv în „Confuz”, n-a avut nici cea mai mică reținere în a recunoaște că „în perioada de început am avut emoţiile pe care le are un chirurg la prima operaţie ‹‹solo››. Atât de intens mi se părea totul. But it was worth it. Mi-a adus curaj, m-a făcut să scap de complexe, să-mi deschid mai mult mintea, să cunosc oameni şi poveşti de viaţă fascinante, că deh, nu mereu e vorba doar de sex, uneori oamenii sunt singuri şi vor să vorbească cu cineva. Faci şi asta. Te dedici, asculţi, oferi… e mai mult decât ce pare la suprafaţă. Şi poate n-o să fie prea mulţi de acord cu asta, dar e o experienţă pe care ar trebui s-o trăim cu toţii, more or less.”. E un motiv în plus să spun că Alex Andronic, deși emană un nonconformism prea nonconformist pentru o Românie încă măcinată de idei preconcepute și stigmatizare, are o lume proprie, o lume care-i conferă liniște pentru că a reușit să facă pace cu sine pentru că și-a dorit să fie sincer cu el însuși înainte de a fi sincer cu ceilalți- „cred că mi-am dorit foarte tare să fiu sincer cu mine, cred că mă săturasem de minciuni venind din toate părţile şi mi se părea absolut tembel să mă mint şi eu pe mine când toată lumea părea s-o facă. Am considerat că e necesar pentru mine şi că mă va responsabiliza astfel încât să pot să fiu sincer şi cu ceilalţi, să pot să mă cunosc îndeajuns încât să reuşesc să triez oamenii din viaţa mea încât să-mi fie bine. Când te cunoşti pe tine însuţi şi ştii ce vrei, priveşti lumea altfel, te detaşezi involuntar de situaţii şi oameni care nu-ţi aduc nimic bun, iar teama probabil vine din cauza faptului că riscul e să rămâi cu puţini oameni în jur, foarte puţini, şi ştim prea bine că nouă ne place tot ce e mult. Avem o tendinţă patologică de a aprecia cantitatea şi nu calitatea. Şi-n plus, cred că există şi riscul să afli lucruri despre tine care poate nu-ţi plac, dar care fac parte din tine şi vei fi nevoit să le accepţi. Iar noi cu acceptarea…”

Despre asumare, despre eliberarea pe care o simte atunci când scrie, despre depresia pe care încă o resimte, despre cum a fost prima noapte de dragoste cu un bărbat și despre cum e să o iei de la capăt când simți că pâmântul îți fuge de sub picioare… despre toate acestea am povestit cu Alex Andronic, scriitorul și omul, fost contributor la începuturile proiectului InSociety la care mi-a „șoptit” că va dori să revină din când în când…

 

Alexandra Gugiuman, InSociety: Deși ești foarte tânăr, ai deja o viață ca un subiect de film, cum vezi anii care urmează?

Alex Andronic: Aşezaţi. Văd evoluţie. Sau mi-ar plăcea s-o văd, îţi dai seama. A lot of shit happened in my life before, ca s-o zic pe engleză că sună mai drăguţ, şi văd anii ce urmează ca fiind definitorii pentru tot ceea ce sunt. Proiecte există, dorinţe există, schimbarea se-ntâmplă deja. Îi văd liniştiţi, aşezaţi, cum am spus la început. Îi văd făcând ce-mi place, îi văd punându-mă în continuare la încercare, îi văd ofertanţi şi înţelegători. Şi sper ca aşa să şi fie.

Între scriitor/ bucătar/ actor, ce-ți place să spui că ești sau ce scrie pe cartea ta de vizită?

Alex Andronic: Păi, s-o luăm pe etape. Depinde cine întreabă şi cu cine vorbesc. Dacă mă-ntâlnesc cu un client, i-o dau pe aia pe care scrie „event planner”, dacă mă duc la Sofisticat, în septembrie, le-o dau oamenilor pe aia pe care scrie „Breeder”.  De obicei, spun că sunt exact ce sunt la actualul loc de muncă. Dacă mâine mă angajez casier la Mega Image, n-o să zic că sunt scriitor sau actor, voi spune că sunt casier la Mega Image. Deşi mă recomandă vocea şi talentul, scriitor sunt atunci când lansez o carte, bucătar sunt în bucătărie, actor sunt pe scenă şi după programul de muncă sunt Andronic, crescător de pisici.

Dacă tot am menționat ideea de actorie, cum au început cursurile de teatru?

Alex Andronic: Din dorinţa de a reuşi să performez în faţa oamenilor fără să leşin de emoţii şi din dorinţa de a face ceva când nu făceam nimic-nimic, nici măcar nu munceam. Şi-am zis să-ncerc, iar la scurt timp după mi-am dat seama c-a fost cea mai bună decizie pe care am putut s-o iau anul acesta. M-a ajutat din foarte multe puncte de vedere, m-a crescut, m-a ajutat să cunosc oameni mişto, să-mi depăseşc nişte limite, să depăşesc frici, să am curajul să urc pe scenă în faţa a sute de oameni şi să joc teatru. Am aflat că pot să fac şi asta. Cumva am constatat şi că la ce mă pricep nu se câştigă şi la ce se câştigă I suck big time. Life is life, csf? Ncsf!

Te-ai gândit vreodată cum ar fi arătat viața ta dacă nu te-ar fi luat ai tăi în Danemarca?

Alex Andronic: Da, m-am gândit de nenumărate ori, în special în ultimii ani, când am ajuns la o oarecare maturitate şi am avut curaj să mă uit în urmă. Am văzut unde sunt prietenii mei din copilărie, colegii de şcoală, mentalitatea cu care au rămas mulţi dintre ei şi mi-am dat seama că plecarea din ţară, ruptura aia de atunci, a fost ea grea la început dar, Doamne, cât de fericit sunt acum că s-a întâmplat! Probabil că viaţa mea ar fi rămas acolo, într-un sat amărât, într-o casă cu wc în curte, la fel cum probabil aş fi trăit în minciună şi acum. Viaţa mea n-ar fi arătat nicicum dacă n-aş fi plecat. Ar fi fost o chestie incoloră, inodoră, insipidă.

Și dacă tot ai amintit de prietenii din copilărie, să ne întoarcem în timp… care îți sunt cele mai plăcute amintiri din perioada copilăriei? E vreo amintire nefericită care te-a marcat?

Alex Andronic: Uhm, long story short… o să spun sincer că nu-mi amintesc prea multe. În procesul de a închide undeva întâmplările nefericite, undeva foarte greu accesibil, am reuşit performanţa de a le închide şi pe cele fericite. Acum, gândindu-mă, îmi vine în minte bucuria cu care alergam pe câmp la furat de pepeni. Furat în sensul că luam unu, îl trânteam de pământ şi mâncam acolo, apoi plecam fericit acasă. N-am făcut trafic cu pepeni. Dar posibil să fi mâncat câţiva în fiecare sezon fără să fie ai mei sau să-i fi plătit. În ceea ce priveşte amintirile nefericite… well, pentru că nu ştiu de unde să aleg, voi spune doar atât: tentativele de suicid.

De ce îți este dor?

Alex Andronic: De bunica, de cartofi prăjiţi cu parizer prăjit şi ouă ochiuri, tot de ea făcute, de-o vacanţă luuuungă şi de Boki, câinele meu pe care am fost nevoit să-l dau unei prietene care-i poate oferi mult mai mult timp decât aş fi putut eu.

Dacă ai avea o busolă a timpului, unde ai opri ceasul preț de măcar câteva minute?

Alex Andronic: Am fost tentat să zic că n-aş opri ceasul nicăieri, dar am un singur regret, că n-am apucat să-i zic bunicului meu cât de mult a însemnat pentru mine, că nu l-am îmbrăţişat ultima oară când ne-am văzut şi că-mi pare rău… dacă aş putea, aş întoarce timpul să-i spun lucrurile astea. Dar aş întoarce timpul, nu l-aş opri nicăieri.

Ai revenit definitiv în România, ai deschis un restaurant, l-ai închis, a urmat o perioadă de depresie despre care vei vorbi în cartea următoare…

Alex Andronic: Am revenit în România din dorinţa de a face o schimbare majoră în viaţa mea, aşa că mi-am luat o mână de bagaje, un bilet de avion doar dus şi speranţa că voi ajunge să conduc o afacere de succes. Am făcut greşeli, m-a ajutat şi statul să greşesc, iar unde n-am greşit, a făcut el cumva să fie rău ca să nu fie bine, aşa că după o perioadă de timp în care dormeam puţin spre deloc şi ajunsesem să mă împrumut de bani ca să susţin o afacere pe care statul părea nu doar că n-o susţine, dar că o îngroapă, am decis să pun punct şi să vând tot. Depresia a apărut ulterior şi nu pentru că eşuasem ca antreprenor, ci pentru că nu reuşisem să le înapoiez alor mei banii cu care m-au ajutat să-mi îndeplinesc visul ăsta. Era, de fapt, un cocktail de depresie cu frustrare, teamă, ruşine… toate la un loc. Simţeam că-i dezamăgesc din nou şi-mi confirmam mie a nu ştiu câta oară că nu reuşesc să fac nimic cum trebuie. Încă sunt acolo, încă cred că nu ştiu să fac nimic bine şi conştientizez că asta mă-ngroapă şi mai adânc psihic şi că orice încerc să fac mă blochez pentru că… nu-i aşa, de ce naiba o mai fac dacă ştiu că rezultatul e acelaşi? N-am găsit încă reţeta succesului în viaţă. O mai caut.

 

„Nu mi-a fost niciodată teamă de reacţii cât mi-a fost de consecinţe. Pentru că orice acţiune are consecinţele ei şi orice decizie pe care o iau vine la pachet cu ele, dar niciodată de reacţii. Nu mi-e ruşine cu mine, nu mi-e ruşine cu ce sunt şi prin ce-am trecut. Nu e nimic absurd, nimic nemaivăzut, încât să genereze reacţii pe care să nu le pot duce. Poate că depresia e în continuare un subiect tabu în România, poate că sunt unele lucruri în cartea asta pe care unii încă le privesc cu scepticism, poate că sunt chestii grave care s-au întâmplat şi rămân necrezute. I don’t really care. Eu scriu aproape zilnic câte ceva, scriu să mă eliberez, din scris nu trăiesc, cum am spus mai sus, scopul meu şi motivul pentru care decid să public e că poate, la fel cum s-a întâmplat la prima carte, reuşesc să schimb un om, să schimb un gând, o percepţie, să distrug un mit, să fac un om să se gândească de două ori înainte să judece. Nu mă interesează dacă există zece care spun că ce-am scris e de căcat, mă interesează dacă e unul care zice: ‹‹prietene, îţi mulţumesc, după ce ţi-am citit cartea, n-am mai hulit homosexualii.›› That’s the real shit. Ăsta e câştigul.”

 

Tu cum ai depășit perioada de depresie?

Alex Andronic: N-am depăşit-o, trăiesc cu ea. Uneori e mai naşpa, alteori uit că e acolo. Depinde de cât de multă activitate există în perioadele alea. Când simt c-o iau pe câmpii, încep să fac lucruri. Să ies, să fac curat, să mă dau cu caiacul pe Snagov, să mă plimb, să beau ceva la o terasă, whatsoever. Orice, dar să nu am timp să gândesc. La mine funcţionează.

După experiența cu restaurantul, mai intri în bucătărie?

Alex Andronic: În bucătăria de acasă, da, chiar zilnic, să-mi fac cafeaua şi să-mi iau ceva rece din frigider. De gătit, gătesc mai puţin, nu mai am aceeaşi tragere de inimă după perioada cu restaurantul. Cumva, tot stresul ăla a reuşit să ucidă pasiunea. Dar, you never know…

S-a schimbat viața în vreun fel anume după lansarea cărții „Confuz”? Cum a fost turneul de promovare?

Alex Andronic: Lansarea cărţii a fost nemaipomenită, cu emoţii, cu surprize, cu oameni dragi, cu multe semnături şi pahare de whisky şi a continuat la fel o bună perioadă de timp, evident, aducând schimbări. Cred că am devenit mai responsabil… cred. Totodată, mi-am dorit să scriu în continuare, să lansez din nou, să învăţ să trăiesc cu oameni şi lângă oameni. „Confuz” m-a trimis şi-n braţele cursurilor de teatru în speranţa că voi reuşi să scap de emoţii în faţa oamenilor, ceea ce s-a şi întâmplat. Cumva, cartea asta a venit cu schimbări majore în viaţa şi personalitatea mea, în modul meu de gândire, iar toate schimbările astea au fost în bine. Întâlnirile cu oamenii care te citesc, te urmăresc şi te apreciază sunt un fel de „fast charging” cu endorfine. N-ai cum să nu te simţi euforic de fiecare dată, aşa că nu ştiu dacă e vreo amintire specială… cred că sunt un autor destul de basic, încă nu pare să se fi întâmplat ceva atât de wow încât să-mi răsune în minte când mă gândesc.

Al cui e spatele de pe coperta cărții?

Alex Andronic: Răzvan Popa. Atât ai întrebat, atât răspund.

Dacă ar fi să-l convingi printr-un cuvânt pe un cititor că trebuie să citească „Confuz”, care ar fi acela?

Alex Andronic: Un singur hashtag e un cuvânt? Dacă da, poftim-#vaidepulatacemiştoecarteaasta. Dacă nu, curvăsăreală.

***Aștept ziua când un cititor se va îndrăgosti de mine. Și eu de el. Și o să fie așa… frumos, cu vată de zahăr, caramele, sclipici, inimioare. O să fim scârboși în siropoșenia noastră. Și-o să scriu o carte sub pseudonim. Gen: Radu F. Constantinescu. Ori Alexandru Chermeleu. Și-o să vă dau sfaturi despre iubire, săracii dracului, proști grămadă, că nimic nu știți.  Până se-ntâmplă asta, citiți #confuz. E cu pulă și pizdă. Atât a putut autorul. Nu era îndrăgostit la vremea aia.” (22 iulie 2017, scria Alex Andronic pe pagina sa de Facebook)***

Se poate trăi din scris, ca autor de carte, în România? Mai exact, în afară de îmbogățirea spirituală, cu ce alteva te-ai îmbogățit?

Alex Andronic: Hahahahahah! De data asta mi-am permis să râd cu gura până la urechi. Nu cred că se poate trăi din scris, eu unul n-am încercat şi n-am curaj să-ncerc. Scrisul rămâne un hobby până când va fi plătit la justa valoare… sau nu. În rest, am strâns oameni minunaţi în jurul meu şi asta, cumva, cred că e o răsplată destul de mare pentru un hobby.

 

„Cum aș defini literatura contemporană? Hmmm… a încercat cineva s-o definească? O să fiu eu primul nebun? Rather not! Da’ aş îndrăzni să spun că literatura contemporană nu poate fi definită. E atât de împrăştiată într-un sens pozitiv, încât chiar nu ştiu dacă aş putea să fac asta. E mişto. E actuală. E vie, e o lectură în care oamenii care trăiesc azi se pot regăsi. Iar asta o face valoroasă, oricine ar spune contrariul.”

 

Ai experimentat atât relațiile cu femei, cât și cele cu bărbați. N-aș întreba despre diferențe, dar în care dintre acestea te simți tu, fără niciun fel de „constrângeri”?

Alex Andronic: Cred că nu te va şoca răspunsul meu când voi zice că, fără doar şi poate, relaţia cu un bărbat îmi este cea mai apropiată şi ofertantă din toate punctele de vedere. Sunt acolo unde trebuie să fiu, unde mă simt eu 100%.

Îți mai amintești primul sărut sau prima noapte de dragoste cu un bărbat? Ce ai simțit atunci?

Alex Andronic: Scurt pe doi: frică! Mi-a fost frică în draci şi nu doar prima, ci şi în celelalte patru sau cinci dăţi ulterioare. Nu ştiu să-ţi zic de ce mi-a fost frică, da’ mi-a fost. Abia după câteva încercări am simţit că e the right thing şi-am reuşit să mă relaxez.

Cum e să fii gay în România? E nevoie de curaj să-ți asumi orientarea sexuală, alta decât cea pe care societatea o dorește?

Alex Andronic: Cred că-n România e nevoie de curaj, în primul rând, să trăieşti, oricum ai fi. Că eşti gay, că eşti evreu, că eşti ţigan, că eşti ţăran, că eşti femeie, în România, ai nevoie de coaie, scuzaţi franceza, să trăieşti! J))  Nu consider că e altfel decât a fost în Danemarca sau altfel decât în alte ţări. Îţi poţi lua bătaie pe stradă şi într-o ţară super gay friendly pentru că fiecare ţară are uscăturile ei. Şi dacă n-are, au venit uscături din altă ţară, doar cu buletinul.

Dacă tot suntem la acest subiect… ce își dorește, de fapt, comunitatea gay din România? Sunt atât de multe speculații pe această temă, încât aș vrea să facem puțină „lumină”.

Alex Andronic: Dă-mi voie să râd înăuntrul meu. „Comunitatea gay” din România este (cu riscul de a mi se umple tot frigiderul de carne) o varză fără gust. Există zero toleranţă chiar şi între gay, fiecare trage în direcţia pe care vrea s-o ia, nu se ajunge la niciun consens, vrem de toate, dar nu vrem nimic, vrem acceptare fără să acceptăm, vrem toleranţă fără să tolerăm. Comunitatea gay din România, cu tot cu restul societăţii, indiferent de sexualitate, etnie, rasă, sex ş.a.m.d are nevoie de educaţie, de empatie, de civism. Înainte să cerem orice, trebuie să-nvăţăm să oferim. Şi ca să putem oferi, trebuie s-avem resurse, iar societatea românească abia mai are resurse să respire. Deci, scuze, nu ştiu ce vrea comunitatea gay, n-am nici cea mai vagă idee. Cred că dacă răspunsul e „pulă” mi-l vei tăia la montaj, nu? Dacă nu, iată, cred că ăsta poate fi un răspuns plauzibil.

Ai un autor care te inspiră?

Alex Andronic: Nu, n-am un autor care mă inspiră. Îl am pe Teleşpan ca exemplu şi deschizător de drumuri pentru literatura gay în România, în rest, fiecare autor, contemporan sau nu, reprezintă un procent de inspiraţie pentru mine. Hai, poate nu fiecare, că nu toate cărţile citite au fost strălucite şi nici măcar decente, dar o bună majoritate da, şi fiecare mi-a oferit ceva.

„Nu m-am gândit niciodată cu ce animal mă asemăn, uneori, mă regăsesc într-o gazelă care aleargă din gard în zid cu leul pe urmele ei, alteori, mă regăsesc fix în leul ăla care aleargă după ceva fără să ştie dacă va avea sau nu succes, deci cred c-aş fi un unicorn. :)”

 

 

Într-un alt interviu, afirmai că ai început să scrii de mic și scriai poezii pe care le-ai pierdut, între timp. N-ai memorat prima poezie? Dacă da, cum suna?

Alex Andronic: Da, aveam caiete pline de poezii scrise de mine. Mai mult decât atât, aveam şi-un mic club de poeţi, eu şi un prieten, da’ ne plăcea nouă să spunem că e club. Scriam poezii cât era ziua de lungă în perioadele de vacanţă. Am participat chiar şi la câteva concursuri de poezii, dar cred că n-am câştigat… sau cel puţin nu-mi amintesc. Evident că n-am memorat, e ca şi cum mi-ai cere să-ţi spun CNP-ul. Nici acum nu-l ştiu. O zic destul de des în glumă, da’ uneori ajung s-o şi cred: am creierul mic şi neîncăpător, aşa că memorez doar ce e nevoie. Pin-ul de la card, telefon, laptop, unde-mi pun medicamentele şi adresa unde stau. În rest… Dumnezeu cu mila.

Ce faci în momentul în care nu faci nimic?

Alex Andronic: Ai fi surprinsă, mereu se întâmplă ceva. Cade pisica în wc, moare mătuşa, se înfundă chiuveta, face Gigel pană şi sună după ajutor, cade pisica în wc iar. Şi cu toate astea, când chiar nu se întâmplă nimic, există Netflix de văzut şi cărţi de citit.

Ce ți-ar fi plăcut să faci și nu ai reușit până acum?

Alex Andronic: Mi-ar fi plăcut să sar cu paraşuta, să fac bungee jumping şi să ajung în Maldive. Sunt pe listă, se vor întâmpla la timpul lor.

N-ai devenit un soi de influencer? Văd că se poartă să-ți zici astfel, indiferent de dimensiunea audienței…

Alex Andronic: Hahahaha, nu, nu cred c-am devenit influencer, cu toate că fiecare om care scrie şi postează online are şansa şi probabil că şi reuşeşte să influenţeze chiar şi un singur om. Cu siguranţă, am influenţat mai mulţi, am şi mărturisiri, vorba aia, dar nu mă consider influencer şi nu m-am gândit să devin vreo secundă. Adevărul e că dimensiunea audienţei e mai puţin relevantă, ajung din nou la cantitate vs calitate. Există „influenceri” cu zeci de mii de urmăritori care strâng în medie 40-50 reacţii la postări şi sunt oameni cu mai puţin de zece mii de următori care strâng sutele sau mii-le de like-uri. Contează ce oferi oamenilor ca să-ţi poţi atribui acest statut de „influencer”, la fel cum, desigur, contează şi publicul. Dacă-mi zici că Bianca Drăguşanu e influencer, e posibil să fiu de acord cu tine, că nah, fiecare cu publicul lui. Eu, de exemplu, n-aş putea fi influencer pentru publicul Biancăi. N-am ce să-i ofer. Dar pentru oamenii care mă urmăresc, care într-adevăr mă urmăresc, pot avea o oarecare influenţă. P.S.: Olivia Steer e influencer? Mă rog, scurt pe doi, nu mă consider influencer. Şi bunica dacă ar strânge gunoaiele de pe stradă şi ar fi văzută de alţi oameni care decid că vor face şi ei asta de acum încolo e influesăriţă, nu? Sunt de părere că „titulatura” este irelevantă, importante sunt acţiunile şi efectiv ce văd oamenii la tine şi ce oferi drept exemplu.

 

sursa foto: galerie personală Alex Andronic

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Condiții preluare articol

Fiecare articol al www.insociety.ro este muncit. Respectăm munca fiecăruia și drepturile de autor. De aceea, credem în regulile fair-play-ului. Dacă nu avem încheiat un acord scris în care să specificăm explicit forma de colaborare, vă dăm posibilitatea de a prelua din articolele noastre în limita a maxim 500 de caractere , cu următoarele obligații:
1. specificați în articolul dumneavoastră sursa clar și concis;
2. inserați linkul articolului nostru și faceți trimitere vizibil către acesta.