Ines Dumitriu, de la „marketing specialist” la „Unicorn Lover, Universe Talker, Limitless Woman”: „Toate lucrurile faine pe care le-am făcut până acum le-am făcut pentru că mi-a fost frică să le fac, mi-am acceptat frica și apoi le-am făcut oricum. Frica îmi dă adrenalină și curaj!”

De Ines, fostă Prodan, Dumitriu astăzi, luni bune m-a legat aceeași publicație de timp liber la care amândouă scriam, Zile și nopți. Ne-am apreciat din umbră, cum s-ar zice, poate și pentru că activăm în domenii similare. Amândurora ne place scrisul și suntem un fel de povestitori ai altora, cum îmi place mie să spun, însă pe Ines am început să o descopăr și să o apreciez și mai mult în momentul în care a început să ne „înnebunească” de-a dreptul cu sportul, prin intermediul Facebook-ului. Era printre puținele persoane care admitea, după cum ea însăși mi-a mărturisit, că a zis că e vremea să schimbe ceva în momentul în care s-a privit în geamul unui magazin și și-a dat seama că e grasă. Da, Ines admite termenul „gras”, cu toate că multora le e mai comod să dea vina pe glandă, de exemplu: „La cinci luni după ce am născut, eram în parcarea unui hypermarket și mă gândeam că sunt grasă. Tocmai ieșisem cu plasele în mână, m-am uitat în geamurile magazinului și m-am văzut din profil. Acela a fost momentul. Apoi am dat drumul la radio și-am auzit un interviu cu o tipă care era instructor de yoga și care a vorbit așa de frumos despre mișcare, încât mi-am zis în capul meu (cred că și cu voce tare am zis, că eu mai vorbesc cu mine în mașină) că aș vrea să am și eu parte de o experiență care să mă facă să mă îndrăgostesc de sport. La nici două minute, mi-am verificat e-mailul și am văzut că am primit unul cu titlul ‹‹Limitless››. Era de la o persoană care îmi propunea să încerc acest program gratuit, timp de o lună, care includea alimentație sănătoasă și sport. L-am încercat timp de cinci luni și de atunci n-am mai ieșit din sală.”

            Ines vorbește cu Universul și, chiar dacă pare greu de crezut, Universul îi răspunde. E om de creație, iar sursa de inspirație o găsește în absolut orice o înconjoară. Drept dovadă, în decurs de aproape un an, a observat comportamentele participanților la trafic, observațiile urmând a fi inserate în paginile următoarei cărți, „o carte pe care o scriu în capul meu, la semafor, și apoi mă duc acasă și o scriu și pe foaie.Mesajul pe care vreau să-l transmit este că noi, oamenii, trăim tot timpul, nu numai în momentele pe care le catalogăm ca importante: când ne ducem în concedii, când ne căsătorim, când facem un copil, când primim o mărire de salariu. Trăim și în momentele care ne duc către momentele „importante”, pe aceste punți peste care trecem repede. De aceea, am luat un loc banal, dar în care ajungem în fiecare zi, chiar și de mai multe ori pe zi – semaforul – și am vrut să arăt că și acolo este la fel ca oriunde, că tot noi suntem, cu trăirile, emoțiile și fricile noastre.”, spune Ines.

Cu Ines am povestit nu doar despre Univers, content-uri pentru diferiți clienți, Little O., campaniile prin care și-a propus să strângă sumele de bani necesare pentru a-și împlini visele, ci și despre momentul în care și-a dat demisia și a devenit freelancer sau despre chestiunile firești cu care ne întâlnim zilnic, involuntar poate. Trăim printre și cu oameni, iar deseori avem datoria de a ne accepta unii pe alții fără a avea pretenția de a-i modela sau de a-i aduce pe un drum pe care îl considerăm a fi bun. I s-a întâmplat și lui Ines, mai ales în perioada liceului, din care-și amintește nu doar despre profesoara de limba franceză, ci și relațiile eșuate cu fel și fel de băieți dezorientați pe care își propunea să îi ajute să capete un sens.

„Cel de-al doilea nucleu al liceului meu au fost relațiile eșuate. Eram un fel de vedetă în clasă, așa îmi plăcea mie să fiu. Mă trezeam în fiecare dimineață și-mi puneam masca de vedetă peste disperarea de a fi acceptată și mă duceam la școală. Masca asta m-a băgat în tot felul de relații cu băieți mult mai dezorientați decât mine pentru că așa mi se părea mie că e mai ușor: să iau unul dezorientat și să-l ajut să capete un sens și poate în tot acest proces o să mă iubească și-o să-mi fie veșnic recunoscător. Apoi, eventual, o să se însoare cu mine. Așa văzusem eu în filme că se face. Am păstrat acest tipar mult timp, până aproape de 30 de ani, când am ajuns la terapie și-am aflat că se numește „tipar” și că cel mai sănătos este să scap de el. Și-am scăpat. 🙂”

            Ines are acel ceva care te face să crezi în ceea ce îți prezintă. O fi de la pasiunea cu care se implică în proiectele pe care cu grijă le alege sau doar de la faptul că mereu încearcă să se descopere pe sine, să învețe și mai multe despre ea însăși, într-o continuă căutare a răspunsului la întrebarea „care este misiunea ei în această lume?”. De fapt, aceasta e întrebarea de la care a pornit atunci când a decis să scrie o carte, prima sa carte, „Ca și cum ne-am ști dintotdeauna”, disponibilă azi doar în format electronic. Și-a înlocuit semnătura din „Marketing Specialist” la „Unicorn Lover, Universe Talker, Limitless Woman”, adică fix cele trei elemente care se traduc și prin definiția pe care o are atunci când se raportează la propria persoană- „cred că sunt un om care în fiecare zi mai învață ceva despre el, un om antrenat într-o călătorie de descoperire a rostului său în această viață.”.

Alexandra Gugiuman, InSociety: Până să fie proiectul Zile și nopți, cine era Ines?

Ines Dumitriu: Până la Zile și Nopți, Ines umbla bezmetică prin viață. Deși întotdeauna am fost ghidată și am avut o intuiție pe care am urmat-o mai mult din întâmplare, decât intenționat, mi-a lipsit o persoană, un mentor, cineva care să mă facă atentă la ceea ce mi se întâmplă și care să mă ajute să fiu mai conștientă de mine, să pun lucrurile cap la cap, să trăiesc mai cu sens. Am primit această persoană în 2013 și de atunci totul s-a întors cu fundul în sus pentru mine, dar în cel mai bun mod posibil.

A.G.: Ai renunțat la jobul stabil pe care îl aveai în domeniul marketingului și ai mers pe drumul propriu. Care a fost cel mai dificil moment la începuturi?

Ines Dumitriu: Cea mai dificilă zi, după ce mi-am dat demisia, a fost ziua care trebuia să fie de salariu, dar la mine în cont nu a mai apărut nimic. Atunci a fost adevăratul șoc. Și apoi au mai fost zilele în care am aplicat strategii conștiente de creștere a încrederii în mine și nopți în care mi-am convins creierul să tacă și să mă pot odihni. Dar lucrurile s-au mai domolit după ce au apărut primii clienți și mai ales după ce am înțeles că, atunci când pleacă unul, el face loc altuia să vină, doar că acesta din urmă poate să nu vină fix când vreau eu.

A.G.: Ce le-ai spune celor care n-au curaj sa facă într-adevăr ceea ce le place?

Ines Dumitriu: Că nu este necesar să facă bani din pasiunea lor și uneori serviciul poate fi cel ce le alimentează pasiunea. Dar, dacă nu sunt fericiți acolo unde se află, poate ar fi bine să identifice sursa fricii și să o vindece.

A.G.: Vorbești cu Universul. Și îți și răspunde, din câte ne-ai spus. Când a început această legătură?

Ines Dumitriu: Tot atunci, în 2013, a început și această legătură. Mai exact, pe 3.12.2013. De fapt, privind în urmă la toate lucrurile pe care eu le consideram haotice în viața mea, îmi dau seama acum că totul a avut un rost și că Universul a fost prezent tot timpul, doar că eu abia de la finalul lui 2013 am început să-l și percep.

A.G.: Nu ți-a fost teamă că vei fi catalogată într-un anume fel dacă vei face publică această „relație”? Oamenii etichetează…

Ines Dumitriu: Ba da. Îmi este constant teamă de acest lucru. Teama de ce ar putea să spună lumea este una dintre marile lecții ale vieții mele. Dar ușor-ușor am învățat să-mi accept teama, să știu că e o parte din mine, să o cunosc mai bine și să știu de unde vine ea. Și apoi, cu această teamă integrată, am decis să vorbesc în continuare despre această „relație”, pentru că am mai înțeles un lucru: că reacția oamenilor spune ceva despre ei, nu despre mine. Au fost persoane care mi-au dat unfollow de pe Facebook și apoi mi-au dat follow înapoi, când au devenit conștiente de ceea ce s-a aflat, de fapt, la nivel profund, în spatele deciziei lor. Apoi mi-au povestit despre ceea ce au făcut și ne-am amuzat împreună.

A.G.: Pentru că tot veni vorba despre temeri… ți-e frică, Ines?

Ines Dumitriu: Da, dar frica pe mine mă animă. Toate lucrurile faine pe care le-am făcut până acum le-am făcut pentru că mi-a fost frică să le fac, mi-am acceptat frica și apoi le-am făcut oricum. Frica îmi dă adrenalină și curaj de a mă arunca și datorită fricii învăț cele mai multe lucruri despre mine. Până la urmă, dacă nu mi-ar fi frică, nu aș mai ajunge pe canapeaua terapeutului care mă ajută să mai vindec una-alta.

A.G.: Ce nu ai vrea să ți se întâmple niciodată?

Ines Dumitriu: Să trăiesc într-o lume dominată de război.

A.G.: „Ca și cum ne-am ști dintotdeauna”, cartea care spune o poveste… de ce ai ales să pui pe hârtie totul?

Ines Dumitriu: Pentru că la un moment dat în viața mea am fost obsedată de întrebarea „Care este Misiunea mea în această viață?”. Și într-o dimineață, mama a venit și mi-a zis: „Eu cred că tu ar trebui să scrii o carte.” Și după ce mi-a zis cuvintele astea, totul a avut un rost și a fost cel mai firesc lucru pe care l-am avut de făcut. Când am lansat cartea am simțit că în sfârșit îi dau drumul în lume și there is no turning back. Că de acum asta este și ce-o fi o fi, dar a fost bine și oamenilor le-a plăcut. Slavă Domnului!

„De fiecare dată înainte de a lansa ceva și chiar și în timp ce ceva-ul se întâmplă, am în minte cuvintele: ‹‹Să se întâmple ceea ce trebuie să se întâmple și ceea ce servește Binelui tuturor››. Nu-mi fixez drept obiectiv să încurajez pe alții, dar știu că ceea ce fac eu îi va atinge în feluri în care nici nu se așteptau. Și da, oamenii prind curaj când mă văd pe mine că fac un pas în față, și apoi se lansează și ei în acțiuni frumoase, unele chiar mult mai mari și mai importante decât ceea ce fac eu. Este frumos să vezi vălătucul de energie cum se face tot mai mare.”, mărturisește Ines.

A.G.: Prin campaniile inedite, proprii, prin care reușești să strângi fonduri pentru propriile vise, dovedești că oamenii pot fi solidari nu doar la necaz. Printr-o astfel de campanie ți-ai cumpărat câinele mult dorit. N-ai avut vreo clipă sentimentul că vei fi judecată sau vei stârni anumite reacții?

Ines Dumitriu: Cred că aceasta este o teamă pe care am depășit-o, în mare parte, și mai cred că entuziasmul care mă animă este mult mai puternic decât teama de potențialele cuvinte ale oamenilor. Este adevărat că în orice campanie din asta nebunească a mea am parte și de reacții menite să mă descurajeze, dar mă trezesc că le dau niște răspunsuri atât de pline de compasiune, venite direct din suflet, încât, până la urmă, cuvintele lor își pierd din putere. Iar ceea ce se întâmplă în fiecare dintre aceste campanii, toată energia pozitivă care se stârnește și tot ceea ce primesc este mult mai mare și mai important decât câteva cuvinte cu vibrație joasă.

A.G.: Să înțeleg că îi încurajezi pe cei ce vor să-și îndeplinească o dorință nu să te copieze, ci poate să le fii o sursă de inspirație? Ce ar trebui, de fapt, să știe?

Ines Dumitriu: În primul rând, ar trebui să aibă convingerea că acela este visul lui pe care îl simte în suflet. Că face ceea ce face pentru că este în Misiunea lui personală, nu pentru că are o ambiție, că vrea să demonstreze ceva, să dea peste nas cuiva sau să arată că poate și el să facă ceea ce a făcut altul. Prima condiție este să facă parte din tine, căci numai așa o să te ajute să crești și-o să-i ajute și pe ceilalți să crească. Apoi, mult entuziasm și încredere în oameni.

A.G.: Atunci când închizi ochii și te gândești la copilărie, care îți e amintirea cea mai dragă?

Ines Dumitriu: Dimineața de Crăciun. De fapt, toată pregătirea pentru Crăciun, cu împodobirea bradului, mai întâi. Când eram mică, aveam doar niște globuri pe care mama le primise de la bunica (și acum le mai are) și, în rest, împodobeam bradul cu o mulțime de bomboane. Trebuia mai întâi să le prindem ață și abia apoi să le punem în pom și treaba asta dura o zi întreagă. Aveam o instalație cu stele mari și colorate pe care tata o lipea în fiecare an și seara, după ce terminam de pus bomboanele în pom și băgam instalația în priză, se întâmpla magia. Eram fascinată de bradul de Crăciun și de toată perioada aceea. Uneori, în procesul de împodobire, mai spărgeam câte un glob și asta era bucuria mea pentru că îl luam și îl fărâmițam așa de tare, până se transforma în sclipici cu care făceam felicitări. Era perioada mea preferată din an și, chiar dacă dura doar câteva zile, le trăiam așa de intens, că tot timpul aveam impresia că durează vreo 2-3 săptămâni.

A.G.: Dar din perioada liceului ce îți amintești? Dincolo de mărturisirea cu relațiile eșuate…

Ines Dumitriu: Îmi amintesc de profa de franceză. Din grădiniță mi-a plăcut limba franceză, iar când am ajuns la liceu deja aveam experiența olimpiadelor la care mă duceam încă din gimnaziu. Dar, când am intrat la liceu, am reușit de două ori să ajung la etapa națională a olimpiadei la franceză, iar olimpiadele au fost unul dintre nucleele vieții mele din acea perioadă. Profa de franceză m-a făcut un om mai bun și mi-a dat un sens. Țin minte sesiunile de pregătire la franceză care durau ore întregi. Stăteam la școală până se închidea școala și rămâneam doar noi și portarul. Imediat ce aflam că am trecut la etapa națională, eram învoită de la ore, dar petreceam mult mai mult timp în școală decât colegii mei. Sub pretextul exercițiilor de gramatică, de traducere sau de scriere, dezbăteam subiecte importante pentru un licean. Eram încurajată să spun ceea ce gândesc într-o perioadă în care cel mai mult era încurajat învățatul pe de rost. Profa de franceză m-a învățat să argumentez. Chiar zilele trecute, în timp ce scriam un text, mi-am adus aminte de ea cum ne povestea despre importanța indicatorilor argumentativi. De la ea am învățat să folosesc „în primul rând”, „în al doilea rând”, „pe de altă parte”, „în concluzie” etc. Totul se desfășura în franceză, dar mie mi s-au întipărit în toate limbile pe care le cunosc.

A.G.: Ți-ai alege aceeași profesie în cazul în care ai fi la finalul liceului?

Ines Dumitriu: Da. Cred că sunt în cel mai bun loc în care aș putea să fiu și fac cel mai bun lucru pe care aș putea să-l fac.

A.G.: Un copil, Little O., singurul detaliu pe care l-ai făcut public cu privire la fetița ta. Ești om de social media, cum de ai ales să o ții departe de ochii curioșilor, mai ales în vremurile în care părinții își pozează și-și expun copiii din toate unghiurile? De ce crezi că o fac?

Ines Dumitriu: Cred că părinții sunt mândri de copiii lor și foarte entuziasmați și de asta postează despre ei. Și eu sunt extrem de mândră de fetița mea și la fel de entuziasmată, dar mă abțin de la postări. Ba chiar am dus toată nebunia asta la extrem, pentru că nu-i spun nici măcar numele și am grijă ca în pozele pe care le mai pun să nu apară niciun centimetru de deget și mai ales umbra copilului. Eu sunt un om care crede în puterea energiilor, de orice tip ar fi ele. Chiar și mie mi se întâmplă să văd pe Facebook o poză cu un copil și să-mi dau ochii peste cap; sau – și mai aiurea – să mă trezesc spunând că nici măcar nu este chiar așa de drăguț. Acesta este un atac energetic. Cred că tuturor ni s-a întâmplat măcar o dată să stăm de vorbă cu cineva (și nu neapărat față în față, chiar și la telefon și chiar și online) și să ne ia durerea de cap. Și acela tot atac energetic este. Fiecare dintre noi are un câmp de protecție și, dacă acesta nu este suficient de puternic, atacurile constante pot face mult damage. Eu nu știu cum stă copilul meu la capitolul „câmp de protecție”, așa că mai bine mă abțin de la a pune poze. Știu cum sună tot ce am zis mai sus. Sună ca și cum aș fi picată de pe Lună.

A.G.: Care ar fi calitatea pe care ți-ai dori ca fetița să o moștenească de la tine?

Ines Dumitriu: Curajul de a se păstra ea însăși, orice-ar fi.

A.G.: Ca mamă, ai avea vreun sfat pentru mamele mai tinere? Parentingul a fost o formă de informare pentru tine sau ai urmărit să mergi pe un mod propriu de a-ți crește copilul?

Ines Dumitriu: Înainte să rămân însărcinată, nu voiam să am copii pentru că îmi era frică să îi bat. Așa știam eu că se crește și educă un copil, cu câteva palme la fund. Nu multe, doar așa, de control. Deci, nu, nu am vrut să merg pe un mod propriu. Dimpotrivă, în fiecare zi le mulțumesc fetelor de la Parentis că m-au inclus în grupul lor și de acolo am aflat că un copil se poate crește și cu iubire, blândețe și empatie. Sigur că, după ce ai informația, îți formezi și propriul stil de parenting și nici nu aplici mot-a-mot tot ceea ce citești, dar e bine să ai informația și să știi că există oameni gata să te ajute. Mamelor mai tinere le-aș spune să nu se închidă în casă cu copiii, ci să iasă în lume! Să caute oameni cu care rezonează și surse de informare bune și să ceară ajutor când nu mai pot. Fiecare dintre noi ajunge, la un moment dat, într-un punct în care nu mai poate și atunci e important să știe că are unde să meargă după ajutor.

A.G.: Cum arată, în închipuirea ta, lumea ideală?

Ines Dumitriu: În lumea ideală din capul meu, oamenii sunt mai liberi să se arate așa cum sunt și mai dornici să-și asculte intuiția. În lumea mea, renunțăm la bariere și la categorisiri și ne deschidem sufletul pentru a primi totul, așa cum vine. În lumea mea ideală, suntem mai conștienți de influența pe care o avem unul asupra celuilalt și de faptul că facem cu toții parte dintr-un întreg, iar menirea noastră este să ne ajutăm unii pe alții să creștem împreună.

A.G.: Suntem buni, ca indivizi, și ne ascundem sub masca răutății sau invers?

Ines Dumitriu: Suntem așa cum suntem, cu părți luminoase și întunecate, pentru că fiecare dintre noi a venit aici să-și învețe lecțiile și să crească spiritual. Suntem în puncte diferite ale evoluției noastre și de asta ni se pare că unii sunt mai buni și alții mai puțin buni. În realitate, fiecare dintre noi face tot ceea ce poate cu resursele pe care le are în acest moment. Ideea asta o știu de la Brene Brown. 🙂

„Am citit undeva că există un studiu științific al cărui concluzie este următoarea: oamenii tind să reacționeze la binele celuilalt cu anxietate și gelozie, asezonate cu invidie și ciudă. Poate sună ciudat, dar mie această concluzie îmi dă speranță. Este ca atunci când mă enervam că fetița mea nu voia să se oprească din aruncat mâncare pe jos și apoi am citit într-o carte că nici n-o să se oprească pentru că așa îi spun eu, deoarece creierul ei nu era capabil atunci, la vârsta aia, să asimileze. Cam așa e și cu oamenii și invidia: nu este neapărat o alegere conștientă, ci este o reacție instinctivă. Este în natura noastră și ține de noi să ne antrenăm pentru a reacționa cu gânduri mai luminoase la reușita celorlalți. Iar dacă nu o facem, este pentru că nu suntem suficient de informați, ori nu avem suficientă încredere în noi că am putea face lucrurile și altfel.”

A.G.: Ce i-ai spune unui tânăr care azi se află la începutul profesiei de „om mare”?

Ines Dumitriu: Să stea liniștit, că o să fie bine.

A.G.: Ceai sau cafea?

Ines Dumitriu: Cafea. De mai multe ori pe zi. Zi de zi.

A.G.: Ce citești în acest moment?

Ines Dumitriu: „Scandalul”, de Fredrik Backman.

A.G.: Ce înseamnă Iașul pentru tine?

Ines Dumitriu: Este locul în care am cele mai multe amintiri și-am cunoscut cei mai mulți oameni, locul care-mi provoacă cele mai mari nostalgii și pe care nu cred că l-aș putea lăsa cu sufletul ușor. Cred că de asta nici nu plec de aici. L-am străbătut la pas din Nicolina și până în Piața Unirii și-apoi până în Copou, timp de mai bine de 12 ani și apoi l-am străbătut cu mașina în lung și-n lat, îl cunosc, dar în fiecare zi îmi mai arată câte ceva nou. Aici am învățat cele mai multe lucruri despre cine sunt eu și aici am cunoscut omul care m-a ajutat să înțeleg că oriunde în lume te-ai duce, te iei pe tine cu tine, iar cel mai bun lucru de făcut este să faci să-ți fie bine acolo unde ești.

Cât despre cum arată o zi din viața sa, Ines spune să a ajuns la concluzia că e un fel de Superwoman care își încheie programul pe la 23.30, oră la care se bagă în pat, citește și cade lată. Asta la finalul unei zile care, după  „partea cu trezitul, este întotdeauna este urmată de alintat, gâdilat, pupat, mângâiat fetița pe zulufi. Apoi urmează partea cu spălatul pe dinți care aproape tot timpul este cu alergat copilul prin casă cu periuța în mână și discursuri despre carii.  Apoi am cele 3-4 ore de lucru ale mele, când scriu și fac tot ceea ce presupune lucrul creativ. Aici îmi îngrămădesc toate poveștile de brand, toate articolele de blog, toate postările pe Facebook și toate planurile pentru ateliere. Apoi se face amiaza, când copilul revine acasă de la bunici și începem o sesiune de joacă și apoi somn. Somnul întotdeauna vine după citit („și asta, mami”, „hai, încă una și gata”), legănat și concert de colinde sau orice melodie îmi mai trece prin minte, minim jumătate de oră. Apoi, după vreo 40 de minute, este din nou trezirea, alintatul, gâdilatul, pupatul, joaca și cititul combinate cu răspunsul la e-mailuri și la alte mesaje pe Facebook. Da, eu încă nu am înțeles cum se face delimitarea clară între work și life și, cum work-ul face parte din viața mea, jonglez toată ziua. Apoi urmează sala, după care somnul de seară cu același ritual de lectură și concerte. Iar noaptea, pe la 22:30, cam așa, încă o tură de lucru, dar treburile mai puțin creative și mai mult automate.”