EXCLUSIV! Din culisele activității de detectiv: Maria BUMBARU, de la activitatea de institut la renumele de „Doamna detectivilor din România” sau „discreția desăvârșită”: „Mă leg întotdeauna sentimental de oamenii care își lasă în biroul meu o parte din probleme.”

„Am avut și încă mai am posibilitatea să profesez în altă țară, cu oferte foarte bune.  Dar iubesc România și nu pot pleca! M-aș simți ca un copac fără rădăcini. Sunt foarte mândră să le arăt tuturor că în această profesie suntem într-un loc foarte apreciat, că suntem foarte buni. Într-o altă țară m-aș fi luptat mai puțin cu o birocrație atât de obositoare și inutilă, aș fi avut parte de mai puține prejudecăți, prețurile pentru servicii similare ar fi fost cu mult mai mari. Dar nu sunt sigură că aș fi primit atâta dragoste cât am primit în țara mea… România mi-a oferit ceea ce nu îmi poate oferi nicio altă țară: sentimentul că sunt ACASĂ. Și că sunt utilă aici. Este de ajuns!”

Din prima clipă în care am cunoscut-o mi-am dat seama că am în față o legendă, una discretă, despre care puțini dintre aceia care nu au legătură cu domeniul în care dumneaei activează știu. Mereu pe fugă, așa am simțit-o în momentul întâlnirii. Și fermă, dacă e să îmi amintesc strângerea de mână hotărâtă de care am avut parte. Un om cald, gândindu-mă la îmbrățișarea aproape părintească primită în dar.

Maria Bumbaru nu este un personaj controversat, reținerea afișată, n-aș putea spune că e vorba despre vreun soi de suspiciune, făcând parte, cel mai probabil, din personalitatea atent conturată în decenii de când a ales să fie detectiv particular. Într-o Românie care de-abia respira aerul fin al democrației cu greu obținute, Maria Bumbaru a decis că e timpul să se reorienteze profesional. În 1990 avea deja o carieră, la un institut bucureștean, însă n-a ezitat să facă schimbarea. Oportunitatea i-a fost oferită de o companie franceză din domeniul consultanței financiare pentru investitorii străini care urmăreau să dezvolte business-uri în România proaspăt ieșită din comunism. Astfel, întâmplător sau nu, Maria Bumbaru a ajuns să colaboreze cu o firmă de detectivi din Franța. Era cea care trebuia să facă ceea ce astăzi, în limbaj profesional, se numește investigații pentru corporații. Mai exact, avea în sarcină să afle totul despre oamenii care trebuiau să fie angajati pentru viitorul management și care ar fi trebuit să nu arate nici cea mai mică „pată” în ochii angajatorului, să verifice comportamentul companiei în mediul de afaceri, imaginea acesteia, chiar și companiile nou deschise ale acelora care, întâmplator sau nu, se aflau la conducere. A văzut multe din prima și pe toate le analiza și le trecea în rapoartele sale.

„Posibilitatea de a te reorinta profesional mi s-a părut dintotdeauna o șansă. Nu cred că m-ar fi preocupat acest lucru atât de mult dacă România de după 1990 nu ar fi oferit aceste condiții… Totul era nou, se schimbau lucrurile cu o viteză uluitoare de la o zi la alta. Fac parte din generația care a crescut fără telefon mobil, calculator sau tabletă. Așa că accesul la aceste lucruri în sine reprezenta o mare schimbare. Am învățat să le folosesc, în primul rând. Am putut călători și m-am putut instrui, am cunoscut profesioniști, dar mai ales,  am putut citi mult… foarte mult. Era așa un fel de eliberare, se rupseseră niște lanțuri, apăreau peste tot publicații noi, cărți, reviste. Mergeam în străinătate și uitam să ies din librării. Mă întorceam în țară cu un bagaj plin cu cărți. Mare parte din ceea ce sunt astăzi găseam în acele pagini. Apăreau profesii noi, domenii de activitate care nu existaseră înainte în România. Oamenii erau entuziasmați, priveau spre cer!

Dar cel mai mult a contat faptul că îmi doream un domeniu în care să mă pot exprima, să am libertatea de a-mi testa limitele, îmi plăcea să mă informez, să nu vorbesc despre lucruri pe care nu le stăpânesc. Întotdeauna mi-a plăcut munca de documentare, să cercetez amănunțit… În timp, cred că a devenit un mod al meu de a exista. Devenisem conștientă că trăiam un moment în care puteam alege și un altfel de început…”

Pentru Maria Bumbaru, determinantă i-a fost și întâlnirea cu câțiva oameni care, practic, nu numai că au influențat-o, dar aproape i-au schimbat complet traiectoria. Au fost oameni care au crezut în potențialul său, unii dintre ei susținând-o chiar și astăzi. Sunt oameni pe care îi respectă și cărora nu a încetat să le ceară sfatul. Sunt foarte buni profesioniști la rândul lor, adevărate modele pentru Maria Bumbaru, oameni care se bucură de realizările sale și care nu se sfiesc să se mândrească cu ea și să îi arate respect. Spre exemplu, unul dintre ei, un mare și regretat prieten, avocat care provenea dintr-o familie veche de avocați, cu educație aleasă la Sorbona, se ocupa de revendicarea și restituirea proprietăților confiscate de fostul regim. Proprietarii sau moștenitorii lor, cei mai mulți stabiliți în străinătate, aveau nevoie de documente, de dovezi, de o mulțime de lucruri. Lucra de plăcere cu el, știa poveștile marilor conace, ale marilor familii din Bucureștiul interbelic, pe care deseori i le spunea. A prins gustul, dar mai ales tehnica muncii de cercetare prin arhive, unde căuta împreună cu el actele proprietarilor, moștenitorii, dovada existenței bunurilor. „M-am îndrăgostit de un București pe care l-am cunoscut privind de sus!”, rememorează Maria Bumbaru. Recunoaște că o fascinau biroul florentin al avocatului, unul extrem de valoros, biblioteca cu cărțile legate în piele, casa boierească a familiei  pe care bineînțeles că reușise să o revendice și… el, întotdeauna impecabil îmbrăcat, un aristocrat. De la el a cunoscut povestea marelui avocat interbelic Istrate Micescu, cu care familia avocatului care îi era prieten avusese chiar relații strânse. Maria a vrut să afle mai multe și a citit toate cărțile acestei emblematice figuri, Istrate Micescu, despre care nu știe dacă astăzi, studenții de la Drept, cunosc sau îi citesc studiile.

„Tot prin intermediul lui am cunoscut la Montreal, unde am mers pentru un client român, stabilit acolo, un detectiv canadian, de la care am aflat pentru prima dată că exista o organizație cu sediul în America, cu peste o mie de membri în întreaga lume. Stilul personal, respectul cu care era tratat ca detectiv, modul în care se îmbrăca, felul în care stăpânea informația, toate acestea m-au impresionat. Nici nu credeam că există așa ceva! Am primit cadou de la el două cărți în limba engleză- una era despre modalitățile legale de a deveni detectiv particular în fiecare stat american și cealaltă era un curs al unui institut care pregătea detectivi particulari în California. În avion, până în țară, am citit cursul care încă stă la baza metodelor mele de lucru de astăzi. În fapt, a fost o împletire de șanse, întâmplări și întâlniri providențiale care, pe structura mea, au funcționat.”, spune Maria Bumbaru.

A fost atrasă de acest domeniu, iar în 1999, „Doamna” detectivilor din România, așa cum ulterior a fost supranumită,  deschidea prima agenție de profil din România, aventurându-se într-o lume în care nu își amintește să fi crezut careva, nici măcar mama sa. A așteptat multe luni  să sune telefonul pentru vreun caz, însă timpul trecea în defavoarea ei. A avut răbdare și încredere în proiectul ei,  chiar dacă la numărul afișat sunau mai mult cunoscuții, nu pentru că ar fi avut vreun caz de rezolvat, ci probabil pentru a-i aminti cum sună telefonul. Și totuși… după aceste luni „aproape de coșmar”, cum le-ar fi definit Maria Bumbaru într-un alt interviu, a venit telefonul pe care îl aștepta cu entuziasm: primul caz. Doamna de la celălalt capăt al firului dorea să-i fie găsită fiica pe care o rudă o adoptase încă de la naștere.

„Într-una din zile, din lungile și ‹‹liniștitele›› zile în care în biroul meu nu intrau decât prietenii, a sunat telefonul. La capătul firului, o doamnă mi-a solicitat o programare. Eram așa de surprinsă, încât i-am spus că pot să o văd imediat. Ceea ce s-a și întâmplat. Singura mea publicitate era numărul de telefon fix, în Cartea de telefoane și noroc sau inspirație, numele începea cu litera A- Agenția de detectivi. Doamna, în vârstă, cred că avea în jur de optzeci de ani, descendenta unei familii cu educație, avusese două fete. Prima fiică, rodul unei iubiri de studentă, a fost adoptată de o rudă prin alianță a doamnei încă din maternitate. Nu se cădea pe atunci să ai un copil ‹‹din flori››. Tatăl, student și el fiind, dintr-o familie de la țară, nu fusese acceptat de familia fetei. Au reușit, totuși, să se căsătorească și au avut a doua fiică. Tatăl a murit mult prea devreme, dar și-a dorit până în ultima clipă să își găsească copilul. Părinții adoptivi au plecat imediat din țară cu copilul și nimeni nu a mai știut nimic. Se presupunea doar că ar fi plecat în Elveția. Am găsit-o după o căutare îndelungată, cred că a durat peste un an, poate chiar mai mult. Pe atunci, Romania nu era în UE, lucrurile mergeau foarte greu. M-a ajutat mult recomandarea detectivului din Canada, care m-a pus în legătură cu un detectiv din țara în care datele mele preliminare îmi spuneau că ar putea fi. Dar cel mai mult am fost ajutată  aici, în țară. Când am bătut pe la ușile instituțiilor, înarmată cu împuternicirea notarială a doamnei și cerințele cazului meu, toți erau uluiți de planul meu de lucru minuțios pus la punct. Nu mai văzuseră așa ceva. O femeie detectiv?!? Mai că nu zâmbeau… Desigur,  m-a ajutat mult și avocatul prieten, care se implicase și el, total. Cu o parte dintre cei pe care i-am cunoscut atunci sunt prietenă și astăzi. Am învățat enorom de la ei. Încă le cer sfatul. Îi vedeți și dumneavoastră pe la televizor, li s-au albit tâmplele prin expertize, au făcut a doua, a treia facultate, au scris tratate. În final, am avut noroc să pot organiza întâlnirea mamei cu fiica ei pe care, practic, aproape că nu o cunoscuse, dar și întâlnirea celor două surori. Nu voi uita niciodată îmbrățișările lor!”, își amintește Maria Bumbaru, relatându-mi despre primul caz.

Maria Bumbaru a fondat în 2005, în România, singura Școală Internațională a Investigatorilor Privați din lume. În fiecare an, timp de o săptămână, vin în România detectivi de pe mai multe continente să se pregătească, să se specializeze, să fie la curent cu tot ce este nou în domeniu. Anul acesta vor fi la catedră specialiști din India, Israel, Olanda, Spania, Germania, Austria și nu în ultimul rând, din România. Este un fel de loc special al României pe harta detectivistică a lumii, iar Maria Bumbaru  recunoaște că se mândrește cu acest fapt și că le este recunoscătoare tuturor că au avut încredere și că au venit și vin în România pentru ea.

Sunteți prima femeie detectiv din România, omul care a pus bazele acestei profesii. Îmi povesteați despre oportunitatea de a lucra pentru o companie franceză imediat după după Revoluție pe care ați avut-o. Practic, în Franța v-ați pregătit și perfecționat?

Maria Bumbaru: Începutul a fost în Franța, unde am urmat cursurile speciale ale unei școli timp de doi ani. Am și lucrat pentru o companie franceză care mi-a plătit aceste cursuri. Erau și încă sunt foarte scumpe. În Germania, spre exemplu, o astfel de școală costă în jur de 20 000 euro. A fost perioada în care m-am documentat foarte bine cu privire la modul în care este organizată această profesie în Europa și pe alte continente pentru că sistemul diferă foarte mult. Cel puțin, cel american. În Europa, țara cu un detectivism de vârf este Spania, care are o facultate de detectivi în fiecare centru universitar, și Anglia, unde funcționează de mai bine de o sută  de ani cea mai veche Asociație de investigatori din lume, fondată în 1913. La celebrarea împlinirii unui secol de detectivism modern, am participat, la Londra, la întâlnirea detectivilor din întreaga lume. A fost unul din momentele speciale din viața mea! În Germania, din 2003, sunt membră a organizației profesionale. În fiecare țară există organizații de detectivi vechi de peste 50 de ani. Toate organizează pregătire profesională cu personalul de la catedră consacrat în domeniu, mari specialiști cu care am avut șansa să studiez și cred că puține au fost cursurile pe care nu am reușit să le urmez. Vorbim despre cursuri de psihologie judiciară, de morphopsihologie, de tehnică fotografică, parapsihologie,  metode și tehnici de investigare, de supraveghere, de criminalistică, legislație  în mai aproape toate statele Europei. Merg la cel puțin cinci-șase seminarii profesionale în Europa, în fiecare an. Spre exemplu, am participat la pregătirea profesională anuală din Spania în fiecare an, începând cu anul 2007. Voi merge și anul acesta, în Malaga, unde se va continua o specializare în probleme de minori și familie.

„Când m-am angajat în promovarea actualei legi a detectivilor particulari, în care am prevăzut foarte clar că obiect unic de activitate trebuie să fie investigația, mai-mai că nu m-au desființat. Dar eu aveam încredere în viziunea mea documentată. Mă înarmasem cu un studiu legislativ comparat, tradusesem toate legile detectivilor particulari din Europa și doream să putem face în Romania ceea ce nici ei nu aveau- un profesionist liberal, independent, un expert în slujba adevărului. România trăise jumătate de secol sub ancheta totalitară. Democrația aducea, printre altele, și dreptul cetățeanului la propria anchetă, dreptul său la adevăr, dreptul său la informație. Îmi amintesc cu plăcere nopțile în care dezbăteam fiecare literă din viitoarea lege împreună cu profesioniști, pe atunci încă în funcții de răspundere. Mă ajutau să înțeleg limitele sistemului, greutățile, dar mai ales pericolul de a înarma un om cu  drepturi și posibilități profesionale pe care înca nu este pregătit să le aibă. Unul dintre ei mi-a spus atunci- ‹‹ține minte, cel mai greu va fi să îi convingi că trebuie să învețe, că asta este o altă meserie, să se elibereze de ceea ce sistemul a format, dar a și deformat!››. Românii suferă încă de un fel de suficiență, de ‹‹știu destul!››. A avut multă dreptate. Mulțumesc soțiilor lor, care m-au invitat la masa familiei atunci când au înțeles că ‹‹fata asta nu a mâncat nimic››. Mi-au oferit lucruri de neprețuit. Am simțit întotdeauna că aceste doamne m-au prețuit și au avut în mine imaginea unei femei pe care au respectat-o. Mă bucur că nu le-am dezamăgit.”

Din câte înțeleg, printre cei de la nivel înalt ați fost încă de la începuturi. Ați simțit vreodată că alții v-au privit diferit doar pentru simplul fapt de a fi femeie?

M.B.: Norocul meu a fost că în Codul activităților economice era prevăzut un cod care specifica „activitatea de investigații și protecție a bunurilor și persoanelor”, lucru care a făcut posibilă înregistrarea unei societăți cu acest obiect și chiar detalierea activităților pe care urma să le desfășurăm. O societate care să se ocupe exclusiv de investigații nu exista încă, mai ales una condusă de o femeie! Într-o lume aproape exclusiv masculină, unde lucrau în general persoane retrase din diferite activități cu caracter militar, foști politiști, foști ofițeri, categoric, primul gest față de mine era neîncrederea sau, dacă se doreau a fi politicoși, mirarea. Ce vreau eu să fac? Ce vreau eu să demonstrez? Voi putea face lucrurile la care mă angajez?

„Sincer, uneori cred că m-a ajutat faptul că întotdeauna am avut părul negru, ceea îmi dădea o notă mai severă și, de asemenea, că după ce începeam să vorbesc, oamenii erau surprinși de vocabularul meu profesional, tonalitatea cu care spuneam lucrurile, precizia informațiilor pe care le dețineam. Surprindeam prin seriozitate și perseverență. Desigur, uneori, faptul că eram femeie obliga la o minimă politețe pentru bărbatul din fața mea, ceea ce era primul pas câștigat. Mai ales în momentul în care a trebuit să conving autoritățile de necesitatea unei legi pentru această profesie și, desigur, toate, dar absolut toate persoanele erau mirate că de asta se ocupa o femeie! A contat mult încrederea și șansa pe care mi-au acordat-o persoane cu funcții de rang înalt la acea vreme care, după ce m-au cunoscut, s-au convins de seriozitatea cu care am abordat domeniul, de perseverența și pasiunea cu care m-am documentat  și de hotărârea mea de a merge înainte oricât de mare ar fi fost efortul. Le datorez mulțumiri pentru că au fost persoane vizionare, cu iubire pentru România pe care au vrut-o eliberată din lanțuri, orice fel lanțuri, fie doar la nivel de mentalități. Faptul că am fost o femeie cu acest curaj cred că s-a transformat, pe parcurs, în avantaj.”

V-au fascinat poveștile cu detectivi în copilărie sau dolescență?

M.B.: Am făcut cunoștință cu personajele lui Conan Doyle în primii ani de școală. Apoi, cu Raimond Chandler, Aghata Christie… Am în bibliotecă aproape toate cărțile Rodicăi Ojog Brașoveanu, ale lui Olimpian Ungherea, Traian Tandin cu îndrăgitul căpitan Roman. L-am descoperit mai târziu pe George Arion. Lista este lungă. M-am îndrăgostit de personajele lor, mi-au devenit modele. Poate nu unul în mod special, ci unul cum mi-am dorit eu să fiu,  luând câte ceva de la fiecare. Aceste personaje mi-au dezvoltat nu numai imaginația și gustul pentru enigmă, cât mai ales iubirea pentru adevăr și curajul de a-l căuta. M-au făcut să înțeleg că totul are un preț și că până și greșeala poate fi o școală. Fiecare dintre noi poate greși, dar asta trebuie să ne facă mai puternici, mai înțelepți.

Care este personajul principal de poveste în care v-ați regăsi?

M.B.: A fost și continuă să fie Hercules Poirot. Elegant, subtil, alert atunci când trebuie. Dar nu vreau să o uit pe Miss Marple, recunosc un fel de imagine pe care o doresc pentru mine pe la vreo 80 de ani. Îmi place eleganța acestor personaje, inteligența lor și discreția cu care reușesc să facă totul. Întotdeauna m-am regăsit în personaje care nu abandonează lucrurile, care au puterea de a le da de capăt. În felul lor, aceste personaje impun prin simpla prezență, li se recunoaște autoritatea. Sunt prezente în lumea bună, în saloane, discrete și elegante, iar în final, caractere de fier, învăluite în parfum, mătăsuri și mister.

În toate aceste decenii de activitate ați coordonat sute de cazuri, poate chiar mii. A fost vreunul de care v-ați legat și spiritual?

M.B.: De regulă, nu accept nici cazuri și nici persoane pentru care nu am o empatie. Mă impresionează întotdeauna cele care sunt legate de familie, copii, cele cu note sensibile, care îți ating sufletul într-un fel sau altul. În fond, un procent important din soluționarea cazului depinde de intervievarea clientului cu care eu, personal, petrec multe ore. Descopăr oameni, caractere, de cele mai multe ori suferințe… Și învăț multe de la ei. Este ca și cum aș trăi mai multe vieți într-una singură. De managementul cazului, adică de munca mea, depind multe lucruri din viața oamenilor. Chiar și atunci când greșesc, oamenii rămân frumoși, cel puțin unii dintre ei. Oamenii se leagă într-un fel sufletește de mine și mereu sunt impresionată când ei nu uită ziua mea de naștere sau mă sună să îmi spună că fetița lor a terminat facultatea. S-a întâmplat ca o tânără doctoriță care făcea o fișă de internare pentru mama mea să mă recunoască în fotografia pe care mama o ținea în buletin. O ajutasem pe mama ei într-o problemă de moștenire și apoi, de partaj foarte complicat. A întrebat-o pe mama dacă sunt fiica ei și s-a purtat cu mama impresionant de frumos, a răsfățat-o pur și simplu. Mă leg întotdeauna sentimental de oamenii care își lasă în biroul meu o parte din probleme. Și cred că fără dragoste de oameni nu poți face mare lucru, nu poți să fii motivat doar material.

La începuturi, ce „urmăreau” românii?

M.B.: După 1990 a fost o avalanșă de divorțuri. Majoritatea cazurilor erau legate de partaje și încredințarea minorilor. Era un fapt total neobișnuit să i se încredințeze copiii tatălui sau custodia comună. Divorțul amiabil era un fapt aproape neobișnuit. Totul se făcea cu luptă. În scurt timp au apărut problemele între asociați. Mulți dintre ei, asociați străini care au investit mulți bani în afaceri în România și nu înțelegeau de ce nu primesc niciun profit sau unul foarte mic. Colegii mei din străinătate nici măcar nu puteau înțelege cazuistica asta. De fapt, nu o înțeleg nici astăzi. Peste tot există regimul separației de bunuri, există divorțul amiabil, custodia comună a copiilor. Despărțirea unui cuplu poate fi civilizată. În România, încă este normal ca soțul să își lipsească soția de mijloace de trai, considerând că lui, „marelui om de afaceri” i se cuvine totul, încă este normală violența în familie și „bătaia” încă este „ruptă din rai”. Ca să nu mai vorbim de totala lipsă de scrupule a amantei care o dă la o parte pe „fosta” fără rezerve și se instalează în biroul în care, până mai ieri, intra aducând cafeaua. Mai trist este atunci când soții sau foștii soți sunt asociați și încep complicațiile de partaj în firmă. Toate aceste probleme încă îi mai preocupă pe români.

Cum a evoluat profesia de detectiv sau, mai bine zis, cum au evoluat cazurile în tot acest timp?

M.B.: Evoluția și diversificarea cazuisticii este vizibilă mai ales în ultimii zece ani. Avocații sunt din ce în ce mai convinși de utilitatea și necesitatea colaborării cu detectivii. Rapoartele detectivilor ajung în instanțe. De asemenea, detectivii sunt prezenți în elucidarea cauzelor unor accidente, în dovedirea fraudei în asigurări, în suportul acordat victimelor unor accidente de circulație, de muncă sau în călătorie, în malpraxis-ul nu doar medical, ci în aria tuturor profesiilor liberale. Un domeniu încă incipient la noi este litigation support, activitatea aflată în gama de servicii oferită de marile societăți de detectivi din străinătate. În astfel de departamente, munca este interdisciplinară- detectivi, avocați, experți, psihologi, criminaliști, grafologi etc.

Ce ar trebui să știe o persoană care își dorește să devină detectiv ?

M.B.: Obținerea unui atestat de practică nu este foarte complicată. Dar trebuie avut în vedere că așa cum intrarea în Barou nu te face neapărat un avocat de succes, tot așa și dreptul de a fi detectiv- nu îți aduce cazurile pe masă. În fond, este o activitate liberală, concurențială. Dincolo de o investiție materială destul de substanțială, este nevoie de o mare și serioasă investiție în propria persoană, una de lungă durată. Prezența în spațiul internațional, cunoașterea unei limbi străine, pregătirea și specializarea care sunt foarte scumpe, de ordinul miilor de euro, iar acestea sunt doar câteva aspecte. Dar cred că lucrul cel mai important pe care trebuie să îl știe o persoană care vrea să devină detectiv este acela că va trebui să învețe tot timpul. Niciodată nu știi destul! Fiecare caz este special, pentru fiecare trebuie să te pregătești. Aici, improvizația nu are loc. Merge, probabil, cel mult o dată. Apoi, oamenii te ocolesc. Nu merge să practici detectivismul ca pe o anexă a altei profesii, ca pe un mic venit adăugat la pensie. Trebuie să i te dedici, trebuie să investești mai întâi.

„Un bun detectiv socializează foarte mult, se informează. Este prezent la întruniri cu oameni de afaceri, este membru în cluburi selecte unde plătește taxe, participă la seminarii profesionale diverse, practică sporturi precum tenisul sau golful. Personal, sunt membră în multe societăți profesionale, agenda mea este foarte încărcată. Particip de la activitățile de binefacere ale unor fundații până la balurile selecte. Peste tot las cartea mea de vizită, peste tot discut cu oamenii. Sunt locurile în care obligatoriu trebuie să se găsească un profesionist!”

Dacă tot ați menționat despre prezența obligatorie la anumite întâlniri și evenimente, ați simțit vreodată o oarecare reținere din partea oamenilor atunci când v-au întâlnit prima dată, știind cu ce vă ocupați?

M.B.: Mai mult curiozitate și un fel de admirație în fața unui lucru mai putțin obișnuit- o femeie cu o astfel de profesie. Întotdeauna au vrut să îmi vorbească, să mă întrebe, să îmi solicite o carte de vizită. Dar au fost și rețineri, mai ales din partea acelora care nu prea știau cu ce se ocupă detectivul și credeau că urmăresc amanți! Din păcate, am întâlnit acest fapt și în instituții de la care aș fi avut pretenții mai mari. Zâmbetul lor ironic nu a făcut altceva decât să îmi întărească și mai mult convingerea cu privire la ignoranța pe care o afișau pretențios. Incompetența și ignoranța sunt plăgi care rod, iar rezultatul îl simțim cu toții, din păcate.

Observ că tot la profesie ajungem inclusiv când vorbim despre evenimentele amintite. Mai este timp de viața personală în profesia de detectiv?

M.B.: O întrebare grea… Ar fi incorect să răspund cu da sau nu. Este o profesie posesivă, te acaparează. Îți cere mult, dar îți oferă la fel de generos. Datorită acestei profesii am văzut lumea, am cunoscut oameni pe care nu cred că i-aș fi întâlnit cu alt prilej. Reușesc să dăruiesc din timpul meu și vieții personale, familiei mele. Dar nu atât de mult pe cât mi-aș fi dorit uneori. Majoritatea vacanțelor mele sunt doar câteva zile în plus după un congres internațional sau vreun stagiu de pregătire. Un răsfăț la care țin este cafeaua mea de dimineață, pe care o beau în liniște, înainte de a pleca la birou, dintr-o ceașcă de porțelan japonez, un pahar de vin roșu bun, uneori, la sfârșitul zilei, cu o carte în mână.

Cum arăta viața dumneavoastră înainte de a fi detectiv?

M.B.: Am fost o privilegiată. Întotdeauna am avut lucruri interesante de făcut. Dar, cu siguranță, nici pe departe nu a fost la fel de alertă, de provocatoare. Mi-a plăcut să citesc, să mă instruiesc, să știu cât mai mult cu putință. Am căutat oameni de la care să pot învăța, pe care să îi am ca model. Am fost chiar foarte norocoasă din acest punct de vedere.

La ce nu ați renunța niciodată?

M.B.: La ceea ce nu ar trebui să renunțe niciodată nicio femeie- la ea însăși!

„Mă relaxează un caz rezolvat. La final, când am ajuns la rezultat, se instalează pentru foarte scurt timp câteva ore  sau câteva zile o liniște plăcută, în care îmi pot lăsa gândurile libere, mă răsfăț cu o carte, cu o seară la restaurantul preferat sau un spectacol de teatru, ascult muzică  și mă las în seama acestei plăcute stări de bine.”

Munte sau mare?

M.B.: Indiscutabil, mare.

Apelează oamenii politici la dumneavoastră? Dacă da, ce vor să afle?

M.B.: Oamenii politici, înainte de a fi oameni politici sunt oameni de afaceri, soți, părinți, cetățeni. Au probleme la fel ca oricare altă persoană. Atunci când ajung la mine, își lasă haina de politician în cuier, în biroul meu intră omul. Este un privilegiu să fiu păstrătoarea unor confesiuni ale acestor oameni. Niciodată nu mi-am încălcat sub nicio formă angajamentul de confidențialitate, renumele meu este discreția desăvârșită. Este o onoare să mă bucur de încredere, iar oamenii știu și simt asta.

Să vorbim puțin despre Iași… cum se vede acest „fenomen” aici?

M.B.: Vizibilitatea fenomenului, dacă este să îl numim așa, este dată de potențialul economic al locului. Peste tot, problemele sunt cam la fel, dar potențialul material este diferit. Acolo unde sunt oameni de afaceri, interese economice, societăți mari de asigurări, lucrurile stau diferit. Cu toate acestea, sunt și în Iași agenții de detectivi foarte bune. Cunosc oameni tineri care s-au retras din poliție sau alte activități și profesează în domeniu. Dar cred că au nevoie, în primul rând, de o schimbare de mentalitate, de la „nu trebuie să fii văzut” la „trebuie să te faci văzut”. Obișnuiesc să spun că munca noastră nu este secretă, este doar discretă. M-aș bucura să îi văd mai mult, să iasă din Iași, să îi întâlnesc la congresele internaționale, la întrunirile profesionale de la București, să mă invite în birourile lor, să îi întâlnesc în lumea bună a Iașului. Pentru că eu vin adesea în Iași. Să trăiești în capitala Moldovei este un privilegiu. Poate fi o mare șansă profesională.

Ce nu vă lipsește niciodată din poșetă?

M.B.: Fără excepție, instrumentele meseriei: ceva de notat și ceva de fotografiat. O carte, când am loc. Și întotdeauna o mică trusă cosmetică- ruj, parfum…

Atunci când aveți momente mai puțin bune, de unde vă luați energia de a continua? Poate că există situații în care nu totul decurge așa cum v-ați fi programat de la început…

 M.B.: Sunt și astfel de situații și nu sunt puține. Dar îmi găsesc energia de a continua atât în cei care au avut încredere în mine și pe care nu îi pot abandona, cât și în tinerii care m-au ales drept mentor și care văd în mine un model. Întotdeauna spun că trebuie să găsesc o soluție, totul este o chestiune de încredere, de timp și de perseverență. Trebuie să vrei, trebuie să încerci! Dacă nu faci nimic, sigur ai pierdut. Dacă încerci, ai măcar o șansă.

Dacă ați putea da timpul înapoi, care ar fi perioada în care v-ați opri măcar preț de câteva minute?

M.B.: Preț de o clipă mai mult, m-aș opri la 40 de ani. Simți o anume frumusețe a acestei vârste, izvorâtă și din faptul că lumea începe să te ia în serios. O tinerețe matură, cu un farmec special al femeii împlinite. Ceva unic, de o magie specială.

„Omul Maria Bumbaru și detectivul Maria Bumbaru sunt la fel de discrete,  își transferă una alteia din trăsături. Este destul de greu să separi cele două ipostaze. Ca om, sunt o persoană tolerantă, cred că dacă faci totul cu dragoste, până la urmă, va simți asta și o piatră. Cred că iertarea este benefică și te purifică. Te ajută întotdeauna să mergi mai departe, frumos. Ca detectiv, sunt exigentă cu mine, în primul rând. Nu accept superficialitatea, nu accept nesinceritatea. Nu accept să nu te pregătești pentru un caz, nu accept lipsa de profesionalism. Este normal să avem limite, suntem oameni, dar trebuie măcar să încerci, trebuie să ai conștiința că ai făcut tot ce poți!”

Care vă e cea mai dragă diplomă sau distincție de până acum?

 M.B.: Îmi este imposibil să aleg. Toate distincțiile și diplomele pe care le-am primit în semn de recunoaștere pentru activitatea mea se bucură de respect și prețuire. Sunt Cavaler al Ordinului Militar de România. Mă obligă și mă onorează. Această calitate se acordă prin votul unui Consiliu din care  fac parte personalități marcante: academicienii Dinu C. Giurescu, Constantin Bălăceanu Stolnici, Răzvan Theodorescu, Dan Berindei, Ionel Haiduc, profesorii universitari şi rectorii Vasile Cândea, Irinel Popescu, Ionel Sinescu, Theodor Frunzeti, personalităţi precum Mugur Isărescu, Nicolae Văcăroiu, Alexandru Athanasiu, Ileana Vulpescu, Ilie Bădescu, Dinu Săraru, Dumitru Prunariu.

*Maria Bumbaru și Alexandra Gugiuman, owner revista InSociety

Sursa foto: arhiva personală Maria Bumbaru