Din fața televizorului, locul de unde am interacționat prima dată cu ea, părea o femeie de la care cu greu smulgi un zâmbet, fiind mereu îmbrăcată în negru, cu emoții aproape indescifrabile. Dacă mai plecam urechea și la toate zvonurile sau știrile de prin mass-media locală, probabil m-aș fi dus tremurândă la întâlnirea cu Beatrice Rancea, managerul Operei Naționale Române din Iași. N-a fost așa… discuția a curs cât se poate de firesc, simțind-o chiar amicală pe alocuri, fără niciun fel de refuz al vreunui răspuns. Beatrice Rancea emană o sigurață care intimidează, însă faptul că este o mare iubitoare de animale (s-a mutat la casă pentru a putea oferi un adăpost pentru cât mai mulți câini abandonați, maximul atins fiind de 32 de maidanezi!) trădează un suflet cald, căci animalele au harul de a permite în preajma lor doar oameni buni și deloc prefăcuți. De altfel, e genul de persoană care urăște singurătatea, motivul pentru care preferă să se refugieze în muncă de cele mai multe ori, îndeosebi de când a ales să managerieze instituții de cultură din afara Bucureștiului, singurătatea pe care ar fi resimțit-o fiind și motivul pentru care a refuzat să plece în străinătate. „N-aș fi putut împărți bucuriile de una singură!”, completează Beatrice Rancea.
După cum îmi mărturisește, Beatrice Rancea a început să practice baletul de la 4 ani, mama ei dorindu-și foarte mult ca ea să fie o balerină remarcabilă. N-a fost nici pe departe transpunerea unui vis de-al mamei prin propria fiică, dimpotrivă.
„Părinții nu mi-au influențat alegerea. Divorțaseră, iar mama a ales să nu își refacă viață, ci să fie mereu lângă mine, să mă sprijine în tot ceea ce fac. S-a sacrificat pentru mine, să-mi fie mereu în spate. De fapt, ea a insistat foarte mult să mă dea la balet, o alegere deloc pe placul familiei care se gândea că voi rămâne singura fără studii superioare, iar într-o familie titrată, acest lucru era de neconceput… Culmea, mama n-a cochetat niciodată cu baletul. A fost studentă la medicină și a făcut alte sporturi, extreme chiar pentru o femeie- parașutism, călărie și motocross- fiind și arbitru de motocross. E total diferită față de mine- e delicată, blondă, ochi albaștri.”
Sursa foto: http://revistatango.ro/beatrice-rancea-pictorial-2544
Beatrice Rancea s-a îndrăgostit de Iași în 2003, atunci când a cunoscut prima dată orașul, invitată fiind pentru „A douăsprezecea noapte”, jucată la Teatrul Național, iar între 2010- 2011, timp de 7 luni, a fost angajată ca regizor pentru spectacolul „Don Giovanni”, însă și-a dat demisa chiar înainte de premieră. Totuși, i-a plăcut energia pe care a simțit-o aici și oamenii extraordinari întâlniți. Recunoaște chiar că Iașul a reprezentat o provocare pentru ea, atunci când i s-a propus să se înscrie la concursul pentru postul de manager al Operei.
„Am fost chemată să ajut. Opera din Iași nu era într-o situație tocmai roz. Trebuia să fiu cea care revitalizează instituția, dar care salvează și secția de balet, aproape de desființare. Mi s-a spus despre concursul din iarnă, să mă înscriu. N-am făcut-o, însă niciunul dintre cei doi candidați nu luaseră concursul. Astfel, mi s-a propus iarăși să mă înscriu în primăvară. După ce fusesem manager al Teatrului Național din Constanța timp de doi ani și jumătate, a fost nevoie de acordul soțului pentru a pleca iarăși departe de București. Mai întâi, l-au convins pe el și abia apoi pe mine, cea care își dorea mai mult să regizeze decât să managerieze. Au știut cum să pună problema… Trupa tânără, cu tineri extraordinar de talentați, dar care se iroseau în cor, a fost o provocare și mai mare pentru mine! Tineri precum Andrei Fermeșanu, Cristina Grigoraș, Ana maria Donose, Daniel Mateianu zăceau de 7-8 ani în cor, prea mult, corul nu e decât o treaptă, mai ales pentru tineri cu așa potențial!”
Solistă a Operei din București, a suferit un accident chiar pe scenă. A urmat întâmplarea din timpul Revoluției, atunci când a fost cât pe ce să fie împușcată împreună cu fostul soț, Cludiu Bleonț. Au fost principalele cauze care au forțat-o să renunțe la partea interpretativă. „N-aș mai fi putut interpreta la același nivel, n-aș mai fi putut dansa la nivelul performanței dorite, așa că am ales arta spectacolului, regia, montând peste 40 de producții de teatru în țară și străinătate.”, motivează Beatrice Rancea.
Alexandra Gugiuman, revista Insociety: Ați revenit la Opera ieșeană după o pauză de 18 luni, timp în care nu ați stat deoparte, dimpotrivă, ați scos Opera din București dintr-un con de umbră în care vădit se cufunda. Vorbesc rezultatele pentru dumneavoastră și, cu toate că sunteți un personaj mediatizat la nivel național, singurele știri negative citite au fost cele din presa locală, din Iași…
Beatrice Rancea, manager Opera Națională Română din Iași: Performanța instituției nu poate fi contestată, iar sălile pline, epuizarea biletelor în doar câteva ore de la punerea în vânzare reprezintă garanția acestor rezultate. Nemulțumirile vin, probabil, de la cei care s-au simțit depășiți de valul de propuneri cu care am venit. Probabil funcționau după moda vechii conduceri a unei instituții aflate în prag de desființare… Mai sunt și artiști care refuză să admită că timpul trece peste noi toți, că nu mai pot cânta la vârsta aproape de pensionare ceea ce cântau la 20 de ani. Toți ne dorim să rămânem pe scenă, acolo unde am fost o viață, dar lucrurile se schimbă, lucrurile avansează. Nu cred că publicul are nemulțumiri în privința activității Operei ieșene.
Alexandra Gugiuman: Care ar fi raționamentul din spatele acestei campanii de decredibilizare, dacă îmi permiteți să o numesc astfel?
Beatrice Rancea: Când am venit la Opera din Iași, am auzit și eu remarci de genul „lasăți-o în pace! Până în septembrie, pleacă singură!”. Nu mi-am imaginat că se poate o așa atitudine după o viață în care am muncit mult până să ajung unde am ajuns. Am sacrificat foarte multe să vin aici: m-am mutat cu tot cu casă aici, am suportul soțului, mereu caut să găsesc oameni dispuși să se mute aici, să performeze, stau de dimineață până seara la birou, îmi văd mama tot mai rar… am venit la Iași cu cele mai bune intenții și am avut un șoc! Ce este mai dramatic? Că ceilalți dinaintea mea puteau face ceea ce am facut și eu- memorii, să aducă regizori, coregrafi, dirijori care să crească actul artistic- pentru că potențialul uman exista- mă refer aici mai ales la artiștii tineri care efectiv se pierdeau. Repet, a fost șocant la început, am vrut să renunț pentru că un așa consum de energie nu aduce nimic bun, însă mi-am spus că atâta timp cât mai pot face ceva bine, mai rămân, spre disperarea altora.
Alexandra Gugiuman: Și, totuși, de ce aceste vorbe?
Beatrice Rancea: Poți gândi că se poate și altfel, dar acesta e ritmul meu. Lumea se adaptează ritmului meu. Nu plec niciodată din Operă la ora 16. Mi-ar fi foarte greu să funcționez altfel doar pentru că așa își doresc alții. În general, nu fac frumos, fac cum consider eu că e bine pentru a avea rezultatele propuse.
Alexandra Gugiuman: Și chiar și așa, încă vă mai încredeți în oameni…
Beatrice Rancea: Am în continuare foarte mare încredere în oameni, deși am fost dezamăgită. Țin mult la oamenii devotați crezului lor, care vor să facă ceva și pe care îi pot ajuta în acest sens. Îi apreciez și respect mult pe oamenii care se dedică unei cauze sau unui principiu care îi reprezintă în viață.
Sursa foto: pagina de Facebook a Operei din Iași
Alexandra Gugiuman: Iașul a avut dintotdeauna un specific boem, înclinat spre artă și cultură. Totuși, Opera împarte scena cu Teatrul Național, ceea ce nu e deloc simplu bănuiesc, mai ales în condițiile în care solicitările pentru spectacole sunt în creștere. Nu e o piedică acest fapt?
Beatrice Rancea: Funcționăm ca și alte opere din țară, deși firesc ar fi să avem o clădire a noastră. E dificil. Am avut discuții în acest sens, dar nu există nimic concret. Avem planuri multe și bani deloc, cam asta e lozinca (râde). Din păcate, nu ne permitem nicio premieră nouă. Nejustificat, Operei din Iași i-a fost alocat cel mai mic buget din țară. Sperăm că va exista o rectificare bugetară pozitivă în iunie și vom putea pune în scenă ceea ce ne-am propus. Fiecare spectacol e un eveniment care aduce elemente de noutate de fiecare dată. Acesta e și unul dintre motivele pentru care spectatorii vin să vadă de mai multe ori aceeași piesă.
Alexandra Gugiuman: Că tot veni vorba despre public, cum ați caracteriza publicul ieșean?
Beatrice Rancea: Spre bucuria mea, avem mulți tineri în public. Am preluat Opera cu targetul de vârstă pe care îl avea publicul atunci. Am reușit să creștem real pe segmentul 18- 40 de ani, Ministerul fiind cel care ne impune să raportăm și astfel de statistici. Ba mai mult, suntem singura Operă din țară care vinde la același preț al spectacolelor de operă și spectacolele de balet. E o reușită fantastică, având în vedere că trupa de balet era pe cale de desființare, iar părinții nu îi mai înscriau pe copii la coregrafie tocmai pentru că posibilitatea de a evolua în viitor era incertă. Nu mai este aceeași situație astăzi.
Alexandra Gugiuman: E dificil să aduci nume mari pe scenă?
Beatrice Rancea: Dificil nu ar fi pentru că artiștii își doresc să evolueze pe scena ieșeană, mai ales pentru că spectacolele noastre sunt foarte bune și apreciate, însă ne raportăm la buget.
Alexandra Gugiuman: Artistul și managerul… două viziuni diametral opuse, de obicei. Cum se îmbină, în cazul dumneavoastră, cele două: latura artistică, boemă, și cea administrativă, pragmatică?
Beatrice Rancea: Nu mi-am dorit să fiu manager! Când mi s-a propus să preiau conducerea Teatrului Național din Constanța, a fost prima funcție de acest gen. M-am adaptat pentru că și în calitate de regizor trebuie să ai capacitatea de a-i coordona pe oameni. „Interpretul” și „managerul” nu au nicio legătură, însă mie imi place. Fiind din interior, cum s-ar spune, înțeleg nevoile pentru că le cunosc. Știu ce înseamnă ore în șir de muncă până să ajungi pe scenă. De aceea, îmi iubesc artiștii. Atitudinea mea față de angajați nu e de șef- subaltern, ci de coleg, indiferent de departament.
Alexandra Gugiuman: Dacă s-ar întâlni artistul Beatrice Rancea cu managerul Beatrice Rancea, ce și-ar spune? Cum arată propria caracterizare, de fapt?
Beatrice Rancea: Nu m-am gândit că voi primi o astfel de întrebare… mă văd altfel decât mă văd oamenii. Mi se spun lucruri în care nu mă regăsesc. Percepția mea este alta și după ce apropiații încep să mă cunoască, își schimbă și ei percepția. Eu mă văd absolut normal, fac lucrurile așa cum cred, fac ceea ce cred… nu pot să fac compromisuri! Dacă eu nu cred în acel lucru, nu poți să mi-l impui. Evident, ascult toate părerile, avem aici o echipă… și luăm decizia. Aș spune despre mie că sunt un om foarte dedicat în tot ceea ce fac sau intenționez să realizez. Sunt un om care muncește foarte mult, probabil de la dans mi se trage, acolo unde e nevoie de ore de repetiții, și mi se întâmplă să uit uneori să mai fac pauze, de aceea le și zic de multe ori colegilor să mă oprească, să ceară o pauză.
Alexandra Gugiuman: În viziunea lui Beatrice Rancea, cum arată momentul de liniște?
Beatrice Rancea: Atunci când ajung acasă și stau cu cățeii, când ajung la București. Îmi doresc să stau acasă, îmi place să gătesc, să îmi petrec timpul cu soțul meu, să o văd pe mama care oricum are de acum diferite căderi din cauza vârstei, tot spune că o să pățească ceva și nu voi fi acolo. Să ascult muzică, să citesc, să gândesc spectacole…
Sursa foto: http://www.animalzoo.ro/incepe-ham-talent/
Sursa imagine reprezentativă articol: http://revistatango.ro/beatrice-rancea-pictorial-2544