„Viața seamănă cu călătoria unei bărci cu pânze. Când pleci, auzi doar vântul, ai totul în față, trăiești tot felul de povești. Fără vise, am fi goi. Călătorești și atunci când ai ajuns la liman, la portul din capăt, ai vrea să transmiți cuiva experiența ta. Ar fi minunat ca poveștile tale să fie auzite și, de ce nu, să plece mai departe. Oamenii sunt niște vehicule ale visurilor, ale experiențelor.”, spune Adrian Christescu despre poveștile din „Hotelul amintirilor”

              Dacă nu l-aș fi cunoscut personal pe Adrian Christescu din vremea în care eram membri ai aceluiași partid, știind că este un om de afaceri care a experimentat atât succesul, cât și falimentul, internetul mi-ar fi spus că e scriitor. A debutat tardiv, în 2010. Avea 42 de ani când, după cum chiar el îmi mărturisește, un amic îi ceruse să scrie o poveste din timpul armatei, text care avea să-i fie publicat într-o culegere de întâmplări pe care respectivul voia să o publice.

Acela a fost primul text scris, chiar dacă tatăl a scris poezii, iar mama sa, povești. S-a pierdut în inginerie, spune el, amintindu-și cum, atunci, în 2010, s-a apucat de scris târziu, seara, fără a ști cu exactitate cum vor curge cuvintele… L-a prins 5 dimineața scriind, deci, într-o noapte povestea, fiind, mai apoi, nevoie de aproape o săptămână să pună diacritice textului. Povestirea despre o noapte de Crăciun în armată, nepublicată la acea vreme, va vedea tiparul odată cu „Hotelul amintirilor”, carte pe care se pregătește să o lanseze peste doar câteva zile, lansare de carte la care ne invită, convins fiind că e un lucru extrem de important să fii într-o mulțime de oameni cărora le plac cărțile, acesta fiind un sentiment pe care ar fi bine să îl trăim măcar o dată în viața asta.

„Pe vremea lui Ceaușescu trebuia să faci o facultate și am avut un eșec, am avut o armată lungă, nu am învățat pentru că eram sportiv de performanță și n-am apucat să învăț, așa că am făcut o facultate oarecare, ajungând la Hidrotehnică. După, am început să fac comerț din anii 90 și la un moment dat mi-am dat seama că lipsește ceva din mine. Am scris texte fără să mă gândesc să le public. Am avut colaborări cu ziarele, editoriale.”

         Dincolo de caracterizarea de „negustor și cârciumar”, pe care a preluat-o de la al său fecior, după ce acesta așa și-a descris tatăl în momentul în care a fost întrebat la școală cu ce se ocupă părinții, Adrian Christescu se vede „un om care, la începutul vieții, s-a rătăcit în foarte multe direcții, dar care, până la urmă, a găsit o cale bine aleasă, un om căruia i s-au scos niște cărări bătătorite în față, cărări pe care a știut să le apuce la momentul potrivit.”

Pare și este genul de om care nu doar că a văzut multe, ci le-a cam trăit pe propria piele pentru a mai fi impresionat ușor. De cele două falimente prin care a trecut vorbește extrem de deschis, iar cinstea e sfatul pe care l-ar da oricui i-ar cere să facă asta. A învățat-o de la mentorul său, un evreu, și e calitatea care i-a confirmat că e drumul bine ales atunci când n-avea nimic, dar a trebuit să o ia de la zero. Și a reușit. În doar cinci ani de la cel de-al doilea faliment, Adrian Christescu reușea să își recupereze proprietățile pierdute și să se se repună pe picioare.

„Trebuie să ai înțelepciune când pleci la drum lung cu cineva… singurele asocieri care rezistă zeci de ani sunt cele în care trebie să te răcești față de cel cu care faci afaceri. Poți începe o afacere cu un prieten foarte bun, dar ori afacerea se duce de râpă, ori te retragi în niște tranșee ale afacerilor. Eu am ales să ne tratăm cu foarte mult respect și așa reușim să lucrăm împreună.”, spune Adrian Christescu când îl întreb dacă nu e prieten cu asociatul său de la Atelierul de Bere, un fost coleg de facultate.

         Am vorbit despre copilărie, afaceri, politică și, evident, „Hotelul amintirilor”. Dar și puțin despre „Destinul lupului singuratic”, cartea în care, recunoaște, personajul e chiar el, în perioada celui de-al doilea faliment. Spre deosebire de ficțiunea din carte, acolo unde cei doi prieteni care l-au răpus financiar sunt lichidați, în realitate, au fost uitați. Nu crede în răzbunare pentru că o vede drept o mâncare pe care trebuie să o aștepți să se răcească, iar el nu are timp de pierdut, ci un drum de urmat.

„Eu scriu ca să mă împac cu mine însumi!”, mărturisește Adrian Christescu.

Se îmbină pragmatismului omului de afaceri cu spiritul liber al artistului?

Adrian Christescu: Nu se amestecă una cu alta. Eu nu îmi fac prieteni între businessmani pentru că business-ul este o meserie. Întotdeauna, când amesteci prietenia cu afacerile, se alege praful. De aceea, afacerile sunt niște lucruri de care mă ocup, iar viața mi-o trăiesc cu prietenii, care nu sunt din zona de business. Nu scriu pentru prieteni, eu scriu pentru mine și, recunosc, am un orgoliu și dorință să împărtășesc cu ceilalți ceea ce vreau să transmit. Dar eu scriu ca să mă împac cu mine însumi!

Cum ai depășit cele două falimente? În ce ți-ai găsit motivația?

Adrian Christescu: Trebuie să faci ceva. Eu nu am admis niciodată că am greșit cu ceva la falimente. A fost un set de circumstanțe. Bine, să zicem, poate, la primul. Primul s-a întâmplat la 33 de ani, 2001, cel de-al doilea, la 43 de, chiar atunci când m-am apucat de scris.

Te-a împins cumva experiența aceasta să te apuci să scrii, să descrii ceea ce simțeai?

Adrian Christescu: În „Destinul lupului singuratic”, eroul principal trece printr-un faliment. În al doilea faliment au fost, de fapt, niște jocuri de culise, au fost niște polițe de plătit. Am avut ghinionul să fiu asociat cu un om care, în acea perioadă în care băncile excelau în credite neperformante, deși avea doar 5% în firmă, era prins mult în jocurile astea. Deși ne știam de vreo 30 de ani, interacționam foarte rar. În schimb, el era într-un război cu băncile și aceștia au venit ca în mafie, au venit peste noi, să lovească în cei apropiați ai lui. Ne-am trezit că ni s-au tăiat toate liniile de finanțare, deși eu nu întârziasem nicio zi, la nicio rambursare de credit sau comision, la nimic. Pur și simplu mi s-au blocat toate conturile.

Cum ai reușit să o iei de la capăt iarăși?

Adrian Christescu: Când mi s-a întâmplat să mi se taie toate sursele de finanțare, un singur gând am avut: la ce știu eu să fac, pot să câștig 1000 euro pe lună, să-mi întrețin familia. Atât mi-am zis. Sunt foarte bun pe vânzări, mi-am zis că mă duc ca agent, fără să aibă importanță că avusesem vreo 300 de angajați și cifră de afaceri de vreo 20 milioane de euro. Când am fost nevoit să renunț la vreo 200 de oameni din cei aproape 300 cât aveam, au fost cele mai cumplite momente. Trebuia să le zic că ne despărțim și ei mă întrebau cu ce au greșit, dar nu aveam un răspuns. Le-am zis că trebuie să rămânem foarte puțini pentru ca de altfel nu vom supraviețui. Și atunci am făcut un tur pe la toți furnizorii mei cu care lucram de prin anii 90, le-am spus că sunt în rahat până în gât, nu le pot da nicio garanție, n-am nici bani, dar i-am întrebat dacă mai vor să lucrăm împreună. Și aproape 70% dintre furnizori mi-au strâns mâna și mi-au zis că mergem mai departe împreună. Așa am reușit în 5 ani să îmi răscumpăr proprietățile pe care mi le luase banca, să mă pun pe picioare. Din momentul în care am putut să o iau de la capăt pentru a treia oară, mi-am dat seama că mi-am făcut treaba cum trebuie de prima dată. Pentru că pentru a inspira atâta încredere unor companii, vorbim de multinaționale unde n-ai mamă, n-ai tată, asta înseamnăcă mi-am făcut treaba foarte bine de la început. Și așa cum scrie în „Destinul lupului singuratic”, s-au plătit niște polițe. În mare parte, așa mi s-a întâmplat și mie. În carte am savurat lichidarea celor două persoane care mi-au făcut rău în realitate. M-am descărcat, nu le mai port niciun fel de ranchiună. În general, când ai o decepție cu un om sau îți dai seama că ai un dușman, modalitatea de a merge înainte, împăcat cu tine însuți și să nu fii afectat de cele întâmplate este să-l scoți din viața ta, să-l uiți. De fiecare dată când am avut astfel de oameni, am șters totul, orice formă de comunicare, tot. Și nu o să mă răzbun niciodată pentru că răzbunarea e un fel de mâncare care se mănâncă rece, iar eu nu am timp să aștept să se răcească mâncarea, trebuie să merg mai departe. Și întotdeauna mă gândesc la faptul că sunt foarte fericit că nu mai sunt în influența sau apropierea celui care m-a dezamăgit. Și uit. Asta îmi dă tăria să merg mai departe și chiar cred că nu trebuie să te răzbuni niciodată. Pur și simplu, uită!

„Secretul pentu a trăi fericit în România este să trăiești în bula ta!”

De unde toată răutatea unora, invidia, vanitatea?

Adrian Christescu: Lipsa de educație. Știi care a fost motto-ul familiei Christescu în ultimele șase generații? „Tu nu meriți nimic de la viață. Singurul lucru pe care îl meriți este ceea ce poți să faci tu cu mâinile și cu capul tău. Restul sunt câștiguri la loto sau moșteniri, dar așa cum vin, așa se și duc.” Iar chestia asta mi se repeta cel puțin o dată pe lună. Ești asaltat de prostie, de ipocrizie, de vanități, mizerie umană, te deprimă. Dacă ești un individ care încerci să gândești prin comunitate, care oricum nu există ca noțiune în România, trebuie să încerci să trăiești în bula ta. Înnebunești dacă faci altfel. Trebuie să îți vezi de treaba ta și să faci în așa fel încât să nu depinzi de proști.

Când spui copilărie, la ce te duce gândul?

Adrian Christescu: La București și la Târgu Mureș. La București, la prelungirea Ferentari, când „ne băteam” blocurile între noi și îmi amintesc că venea poliția o dată pe zi și că de la etajul 4 al blocului meu, mă uitam de jur- împrejur, și unde punea linia orizontului erau numai case de țigani. La Târgu Mureș, la casa bunicilor, dintr-un sat extrem de civilizat, unde încă mai erau urme de educație.

Născut la Târgu Mureș, ai copilărit la București, cum de ai ales Iașul?

Adrian Christescu: Am tras la sorți după ce am terminat armata și trebuia să fac o facultate. Am vrut să aleg Timișoara, însă mama mea fusese la Timișoara și văzuse o încăierare între niște arabi, prin anii 80. Erau studenți de pe la medicină și au tras cu arma. Pe vremea lui Ceaușescu era ceva șocant, mai ales pentru maică- mea, Timișoara îi părea un fel de iad. Aș fi vrut Timișoara, mama voia Cluj, dar eu mereu am zis că în Cluj sunt cei mai mulți țărani din România, nu mi-a plăcut niciodată. Poate e și vorba despre râca dintre orașele transilvănene. Pentru ca să ne împăcăm, într-o șapcă cu cozoroc, pe care o mai am și acum pe la Târgu Mureș, am pus bilețele cu toate centrele universitare din țară de pe atunci, exceptând Petroșani, iar mama a fost cea care a extras bilețelul pe care scria „Iași”. Mi-a zis că neam de neamul nostru n-a trecut Carpații și cu tâmpenia caracteristică de la 21 de ani, i-am zis că îi voi trece eu. M-am urcat în tren și am ajuns în Iași.

În politică cum ai ajuns?

Adrian Christescu: Cred că am fost singurul caz propus pentru a fi exclus din partid de două ori. Prima dată, pe vremea ACL, când vorbele mele, o declarație prin care am spus că ACL e o alianță contra naturii, au ajuns la urechile lui Antonescu și acesta i-a spus nu știu cui să fiu exclus, iar a doua oară, nu mai știu ce am zis de Fenechiu și de la CALIS s-a spus în ședință că s-a făcut o propunere din partea președintelui pentru a fi dat afară. Am zis ok, să se supună la vot, am câștigat votul și apoi m-am dus cu tupeu și i-am spus președintelui să supunem la vot și ceea ce se întâmplă cu președintele dacă o inițiativă de-a președintelui nu este dusă la îndeplinire, dacă mai rămâne sau nu președinte, dacă mai are autoritate. Când să se ajungă la vot, Romeo (n.r. Romeo Vatră) mi-a zis că se ajunge la o situație penibilă pentru Cristea care, pus de Fenechiu să mă dea pe mine afară, ar fi ajuns el să nu mai fie președinte. Am avut și am gură mare, iar explicația este simplă. Mi-a spus Relu Fenechiu cândva, la o întâlnire la care eu am protestat, că atâta vreme cât el va fi în funcție, oameni ca mine și ca Vatră nu vor face mulți purici prin PNL. I-am răspuns la fel de sincer că știu acest lucru pentru că nu are cu ce să ne prindă: eu am o cârciumă unde nu îmi poate pune jandarm la poartă să nu-mi mai intre clienții, iar în țară am 800 de clienți pe care nu îi poate obliga să nu mai cumpere de la mine și atunci e cam nasol. Nefiind controlabil, evident că nu am nicio șansă în PNL. Ulterior, mi-am dat seama că îmi pot petrece timpul mult mai util decât prin ședințe de partid. România nu are ideea de comunitate, așa că aceia care vor să facă ceva pentru comunitate, eșuează. Inclusiv eu îmi recunosc eșecul. Poate mai am o speranță odată cu partidele noi, deși nu cred că vor fi lăsate de partidele clasice să facă ceva. Unde nu există concurență, nu există performanță.

 

„Nu mi s-a propus niciodată o funcție publică, dar aș fi ipocrit să spun că nu mi-am fixat un țel. Mi-am zis că de ar fi să am succes în politică, mi-aș dori să ajung city-manager. Orice oraș civilizat are un city-manager sau un colectiv de manageri care se ocupă de anumite zone. Nimeni nu se pricepe la toate, iar ca city-manager cred că aș fi putut să mă exprim. Întotdeauna am zis că atunci când te duci pe o funcție publică trebuie să te recomande ceva, competența, realizările. De aceea, sunt extrem de iritat pe tinerii din partide. Nu le e locul acolo. Când văd copii în politică de pe la 16 ani care la 22- 23 de ani candidează pe o funcție publică, mă apucă damblalele. În condițiile în care tu nu te pricepi la nimic, nu ai experiență, dacă mâine ți se ia postul public, tu mori de foame pentru că nu știi să faci nimic, ce încredere să aibă comunitatea că tu ai putea să iei niște decizii care să îi afecteze pe toți?”

„Hotelul amintirilor”, povestește-mi un pic… spuneai că e o parte din tine. Te servești, cum s-ar spune, într-o perioadă în care lumea caută tot mai mult intimitatea…

Adrian Christescu: Nu mi-e rușine de nimic din ceea ce mi s-a întâmplat. „Hotelul amintirilor”, până la urmă… Am scris-o și în prefață- noi suntem vizitați de amintiri. De aceea, i-am spus astfel. Mintea noastră e compartimentată pe amintiri. Pe unele nu vrei să le vezi, altele îți sunt dragi, iar în funcție de cum sunt tratate, pot sta o noapte sau pot să-ți rămână o viață întreagă. În „Hotelul amintirilor” sunt o parte dintre poveștile pe care am reușit să le îmbrac și să le spun. O parte sunt de-ale mele, pe altele le-am cules, sunt povești care călătoresc și ajung undeva.

Scrierile tale para fi rezultatul trăirilor personale. Mai e vreo altă sursa de inspirație sau scrii la întâmplare, pur și simplu pui pe hârtie ceea ce simți?

Adrian Christescu: Agatha Christie avea o tehnică extrem de riguroasă în a-și construi scrierile. Eu nu sunt așa, titlul îl aleg ultimul, nu am un plan. Eu mă așez la masă fără să știu ce am să scriu, dar după cinci minute, paginile încep să joace și așa intru în povești. Poveștile sunt ca niște animale preistorice, îngropate în praf, iar povestitorul e cel care sapă și cu pensula curăță os cu os și aduce la lumină povestea. E ca și cum ai dezgropa, e ca o arheologie a poveștii. Poveștile ți se adună în cap. Am o scriere- „33 de bilete”– o țin în minte de 15 ani și încerc să îmi aduc aminte cine mi-a spus-o. Am avut fel și fel de supoziții, dar degeaba. E despre Teatrul Național din Iași. Mai am povestiri, „Ceea ce nu vezi nu este adevărat”, în care un actor e prins cu amanta în pat de către soție, însă reușește să o convingă, grație talentului, că e sub influența unui delir cauzat de căldură. O știu de la un drag prieten, actor, Constantin Dinulescu. De mic mi se spunea o poveste despre bunicul meu. Am găsit o fotografie în care bunicul apărea împușcat, cu polițiștii lângă el. Am vrut să aflu cum s-a întâmplat. Am mers la Arhivele Naționale, am căutat… mi-au trebuit șase luni să scriu povestea. Așa am aflat că legionarii aveau un target, am crescut cu ideea că legionarii au fost niște asasini, ceea ce unii au și fost, însă când te uiți și vezi că pe de o parte, legionarii au ucis în jur de 70 de oameni, iar statul a ucis aproape 700- 800 de oameni, cu sânge rece, fără judecată, începi să te gândești dacă e corect ce s-a întâmplat. Să vezi că polițiștii primeau salariul bonus de pe 20 de luni dacă omorau fără judecată, să vezi în acte lucrurile astea. Erau niște criminali plătiți, în uniforme.

Cât timp ți-a luat să creionezi totul?

Adrian Christescu: Am vreo două povestiri pe care le-am scris prin 2011- 2012, altele ulterior. Anul trecut am scris trei. Voiam să fie zece. Între timp am mai făcut și piesa de teatru, lucrez la un alt roman. Le-am strâns.

Cum ți-ai dori să-și amintească oamenii de tine când nu vei mai fi?

Adrian Christescu: Nu îndrăznesc să fiu neobrăzat. Dacă va fi să își aducă aminte cineva de mine… nu știu. Marii actori spun că amintirea ta dispare după ce moare ultimul om care te-a prins jucând. Îmi amintesc de o scenă din filmul lui Nae Caranfil, „Restul e tăcere”, când o mare doamnă a teatrului românesc a acceptat să joace în filmul său, explicându-i cum, deși jignită de propunerea făcută pentru a juca în filmul său, acceptă rolul- „toată lumea mă consideră o vedetă, sunt Dumnezeul teatrului românesc, dar peste o generație, peste două, oamenii or să mă uite. Pe când, dacă voi fi umbră pe perete, voi putea fi văzută și peste sute de ani!”. Nu știu cu ce o să rămân. Mă împac dacă își aduc aminte nepoții mei. Dar așa cum am mai zis, nu contează portul sau destinația, frumoasă e călătoria!

Ce i-ai spune unui tânăr la început de drum, care ți-ar cere astăzi sfatul, într-o perioadă în care nu mai e răbdare și toți spun că nu se poate?

Adrian Christescu: Unul dintre mentorii mei era evreu și mi-a zis că cea mai bună politică, pe termen lung, este cinstea. Dacă mi-aș permite să dau un sfat, i-aș spune să se ocupe de educația lui și să se simtă bine cu el însuși, căci nu există nefericire mai mare să nu poți trăi cu tine însuți, să nu trăiești într-o stare de prietenie și de suportabilitate cu propria ta persoană. Așa, ca sfaturi de viață… educația și răbdarea. Să nu crezi niciodată că scurtăturile folosesc la ceva. Până la urmă, la toate le vine timpul!

*Cartea poate fi precomandată de pe site-ul editurii Adenium, la prețul de 20 lei: http://www.adenium.ro/carte/in-curand-hotelul-amintirilor/

„Oamenii au reușit să ajungă în vârful lanțului trofic din această lume în care trăim utilizând ca instrumente de supraviețuire și afirmare miturile, imaginația și ficțiunea. Existențele noastre nu pot fi imaginate fără această anvelopă care dacă s-ar dezumfla, ar goli de conținut rațiunea călătoriei noastre. Fiecare dintre noi poartă înainte de a intra în portul de destinație o lume întreagă de povești și întâmplări care reprezintă, în cele din urmă, singura noastră zestre. Cu toții încercăm, asemenea unui Sisif care rostogolește bolovanul către vârful muntelui, să păcălim existența noastră efemeră într-o veșnică trudă chiar dacă știm că la capătul ei pietroiul se va rostogoli din nou la poalele muntelui. Deși avem încrustată în gene zădărnicia, rămânem mereu actorii unei piese care simbolizează zadarnica înverșunare a omului împotriva propriului său destin. Fiecare dintre noi pleacă în viață plin de entuziasm și cu speranța ca la capătul drumului să ne aștepte cineva care să ne ia de pe umeri povara. La debarcare însă, am fi mulțumiți dacă cineva și-ar face timp măcar să ne asculte poveștile.”, se arată pe site-ul editurii.

*Sursa foto: pagina personală de facebook a lui Adrian Christescu, ziaruldeiasi.ro și site-ul adenium.ro

Author