Vinerea mi-e greu să ajung la concerte. E ziua aceea când, odată scăpată din frâiele cotidianului, alerg către mine. Și către fiica mea care așteaptă, ca și mine, reîntâlnirea totală după o săptămână al naibii de grea, deși suntem zi de zi și seară de seară împreună, dar nu ca în seara de vineri. 17 martie, 2017, ne-a adus pe amândouă într-un fel de „acasă”, pentru că de multă vreme instituția Ateneul din Iași nu-mi mai este străină, ci devine pe zi ce trece un loc apropiat, cald, deschis, primitor, ofertant.
În scenă a apărut mai întâi prietenul și colegul meu de scenă, ghitaristul Iulian Pavelescu. Îl știu de atâția ani, încât cred că uneori aș putea să îi citesc gândurile. Da Iulian, ai fost exact ceea ce trebuia să fii: aripile unei păsări ce ne-a luat pe toți deasupra-i, purtându-ne acolo unde ați stabilit voi, intuind că ne lipseau cumva acele destinații, într-o seară de vineri… Și zău că au fost locuri, sonorități și miresme din care m-am înfruptat din plin!
Cuvântul, arma incontestabilă a cântăreților, a fost adus în scenă în toate impostazele posibile de către Luiza. Luiza Zan! Ei, cum e să te naști cu numele de familie Zan și părinții tăi să aibă asemenea inspirație să vadă în perspectivă o artistă minunată cu un nume atât de sonor!
Luiza a intrat în scenă strălucind la propriu. O rochiță neagră scurtă, fără mâneci, cu inserții argintii în zona 
pieptului, acoperită de la brâu în jos până aproape de călcâie cu o fustă roz modernă ca textură (tul), dar cu vizibilă alură africană: lungă, bogată, desfăcută pe piciorul stâng până sus către fâșia îngustă de saten legată probabil intenționat sub talie în față și deasupra fundului în spate, trimițându-ne vizual din start cu gândul la Africa. Că titlul evenimentului a fost AfroDizzy! Iubesc artiștii care sunt atât de atenți la detalii, care-și construiesc discursul muzical în context general și particular de la primul pas în scenă până la ultima reverență. Cine a venit la acest concert știa că Luiza e cântăreața de jazz în plină ascensiune, dar nu doar atât! Despre realizările ei profesionale sunt zeci, sute de articole în care ne este prezentată și ca textier, compozitoare, profesoară.
Și…am fost în Africa și în America Latină pe sunetele unor instrumente de percuție cu totul speciale („jucării de lemn și metal”, Luiza) ce îndemnau adesea la incantație printr-o ritmică vibrantă, susținută, fraze vocale din care răsăreau aluzii ale modurilor populare africane și indiene, cu structuri simple și ambitus restrâns, deosebit de expresive, folosirea frazelor generoase fără text sau cu text în limba portugheză, particularități stilistice ce s-au păstrat pe toate acele piese World Music acompaniate cu deosebită inspirație și creativitate de Iulian, ba chiar asezonate cu mireasma unor bețe aromate aprinse la un moment dat. AfroDizzy! Îmi venea să dansez salsa, samba, bossanova… Și, din păcate nu pot să scriu tot ce îmi trece prin cap pentru că acest concert este începutul unui proiect anunțat și anume editarea unui album, deci nu putem dezvălui chiar toate detaliile de conținut. Că altfel, ce aș mai scrie…
În celelalte lucrări, adică cele care ne-au purtat când prin Europa, când prin America „tuturor făgăduințelor”, când prin tărișoara noastră dragă, aveam în față jazzul în stare pură: ambitus de cel puțin două octave exploatat la maxim, emisii sonore când guturale, când sofisticate și rafinate, fraze melodico-ritmice complexe, improvizație din plin și multă armonie de jazz atent proiectată sonor atît armonic, cât și timbral prin alternanța dintre cele două ghitare Godin!
Din când în când trăgeam cu ochiul la fiica mea care era toată un zâmbet. Și mă uitam și spre publicul ce părea că stă ca pe ace cu fiecare piesă, cu fiecare cuvânt ce făcea să fim parte din viața celei ce dădea viață deplină sălii. Luiza a cântat frumos, când duios, când incisiv, când ca o divă în lumina reflectoarelor, când ca o Billie Holiday tânguind destine.
Un moment cu totul special pentru mine a fost piesa Bărcuțe de hârtie, compusă de Luiza, inspirată fiind de o fotografie făcută de fratele ei, o poză în care apăreau cinci bărcuțe de hârtie plutind pe râul Dâmbovița. Când vorbește despre familia ei, Luiza este întruchiparea păcii și a armoniei cu universul. Vocea ei devine catifea, iar cuvintele, o broderie fină din care simți că faci parte și în care vrei să râmâi chiar și atunci când stai înafara orașului și e vineri seara, târziu…
Fotocredit: Andrei Cucu – https://www.facebook.com/pg/AteneulDinIasi/photos/?tab=album&album_id=693660940818362
Excelent comentariu…Extrem de multe detalii care m-au facut sa ma simt ca si cum as fi fost la concertul respectiv.
Domnule Șipa, având în vedere experiența dumneavoastră ca muzicolog, jurnalist și promotor de jazz, nu pot decât să spun că mă onorează aprecierile cu privire la articolul meu. Vă mulțumesc și vă urez mult succes în lumea jazzului! (Mihaela Garlea)