Dialogul generațiilor între academic, angoase și divertisment
După 170 de ani de când Franz Liszt a concertat în acest edificiu și după mai bine de 200 de ani de la inaugurare, după ce clădirea a fost pe rând Institutul Notre Dame de Sion, un colegiu de fete, Institutul Francez Sacre Coeur, școală de meserii, grădiniță, cămin de fete sau Conservatorul „George Enescu”, Casa Balș își păstrează în mod fascinant farmecul și eleganța începutului de secol XIX, atât prin arhitectura din care răzbat elemente neoclasice, cât și prin caracterul ofertant al programelor cultural-artistice găzuind concerte, recitaluri vocal-instrumentale, festivaluri, recitaluri instrumentale, muzică de cameră, muzică corală, decernări de titluri Doctor Honoris Causa, programe masterclass, conferințe, simpozioane, expoziții în Galeria „Universitas”, spectacole de muzică și poezie, lansări de carte etc. Aripă a Universității Naționale de Arte „George Enescu”, Casa Balș este așezământul în care se formează noi generații de muzicieni, locul unde sunt promovate activitățile culturale, academice, precum și oamenii ce le dau viață: studenți, masteranzi, doctoranzi, profesori, muzicologi, compozitori, dirijori, interpreți, publiciști etc.
Câți dintre oamenii orașului, trecând pe Cuza Vodă, nu se întreabă adesea ce ascund acele fereste ovale între coloanele de sub frontonul triunghiular? Sau câți dintre cei obișnuiți cu evenimentele artistice din Casa Balș nu s-au întrebat ce s-o fi cântat în seara de joi, 23 martie, 2017? În rândurile de față voi încerca să traduc atmosfera, vibrația, spiritul muzicii cu care m-am întâlnit, nu din perspectivă muzicologică, pentru că, pe de o parte, apreciez că muzica se adresează în primul rând omului avid de cunoaștere și apoi cunoscătorului (care involuntar și din păcate nu se poate bucura cu adevărat de muzică pentru că în exercițiul audiției intervine erudiția, experiența proprie, analiza, comparația, comentariul cu sine), iar pe de altă parte, programul prezentat depășește cu mult competențele unui absolvent de canto și solist de jazz ca mine. Totuși, mergând pe logica celor scrise mai sus, mă voi aventura împreună cu cititorii într-o fascinană lume a creației muzicale contemporane, românești, ieșene (enumerare intenționat separată de virgule).
Concertul pentru pian și orchestră de coarde, op.11 aparținând profesorului și compozitorului Ciprian Ion a avut din start câteva atuuri. Primul ar fi Orchestra de cameră a Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași, coordonată cu măiestrie de prof.univ.dr. Elena Ovănescu, cel de-al doilea, profesorul și solistul Andrei Enoiu, cel de-al treilea ar fi conducătorul orchestrei, asist.univ.dr. Tudor-Bogdan Bolnavu, iar cel de-al patrulea prezentarea făcută de violonista Sara Stroici. Așadar, după o prezentare bine articulată și în formă și în conținut, cu un limbaj vădit bazat pe o educație muzicală deosebită, din cuvintele Sarei am putut extrage ca elemente cheie în discursul muzical ce urma să-l ascultăm „stări contrastante”, „concert plin de încărcătură emoțională”, „tumultos”, „cu un grad de dificultate ridicat”, precum și termeni ca „meditație”, „melancolie”, „romantism”, „sarcasm”, „grotesc”, „umor mai negru”, „lirism” etc., dar și invitația „să medităm asupra a ceea ce este frumos în această viață”… Și a urmat ceea ce tocmai ni se spusese într-o transpunere muzicală fidelă, unică, personală ce i-a avut ca actori pe pianistul Andrei Enoiu și membrii Orchestrei de cameră.
Elegant, cu alura unui intelectual aflat în plină ascensiune profesională și armonie cu universul muzical în care se află, Andrei Enoiu ne-a dezvăluit încă o dată o personalitate bine conturată, stăpânire de sine, dar mai ales un echilibru bine proporționat în relația cu orchestra. În prima parte a concertului, încă de la primele măsuri, frazele muzicale s-au succedat secvențial ca niște chemări, ca o invitație în fața unui tablou pe cât de abstract, pe atât de familiar. Ceva din acea muzică te făcea să te regăsești, ca mai apoi să te rătăcești în propriile banuieli, frământări, dileme. Poate atmosfera puternic contrastantă dată de nuanțe diverse și culminații uneori apocaliptice, poate disonanțele rezultate din îmbinarea planurilor armonice în registrele opuse ale instrumentelor, poate accentele sau punctările ritmice percutante sau poate calmul și imaginile sonore ca într-un film în care, după trecerea printr-o cascadă furibundă, urmează liniștea apei pe care plutește mintea omului, într-un somn adânc al lunii. În partea a II a, am vizualizat un răsărit de soare surprins maiestuos de vioara I (Tudor-Bogdan Bolnavu) prin fraze melodice pline de lirism și dramatism deopotrivă, amintind pe alocuri de „Balada” lui Ciprian Porumbescu, doinind împreună cu violele și jelind cu cele două violoncele, parcă vii… Pianul se alătură orchestrei într-un discurs muzical ce creionează un univers sonor sobru, tensionat, cu tremolo în crescendo urmat de nuanțe mici, din care răzbat contramelodii, argumentații sonore, sugestii vizuale. Registrul acut al viorii încheie partea a II a a concertului ca într-un strigăt mut al omului în fața coșmarului din vis. În cea de-a treia parte pianul aduce mai întâi două fraze ascendente modulate, finalizate în registrul acut împreună cu orchestra. Ritmul sincopat care amintește măcar ca sugestie de ragtime-ul lui Scott Joplin sau cakewalk-ul de pe Broadway este evidențiat în scriitura pianistică și interpretarea lui Andrei Enoiu împreună cu orchestra, pentru o scurtă perioadă de timp, oarecum într-o atmosferă optimistă, cu expresii lirice, meditative, dar nu interiorizate. Melodica devine atât de cantabilă încât creează impresia că urmează să auzi o voce. Concertul îi dă ultimul cuvânt pianului care, aflat într-un contrast de nuanțe cu orchestra, după frazări generoase în care melodia deține supremația, punctează într-o singură notă în registrul grav, exact ca un punct la final de poveste. Andrei Enoiu semnează în acest fel o nouă filă în istoria muzicii contemporane, românești, ieșene, alături de Orchestra de cameră a Universității Naționale de Arte „George Enescu” și compozitorul Ciprian Ion.
„Concertul, de factură modernă, are la bază teme pline de lirism, laitmotive ce sunt prelucrare în diverse ipostaze. Fiecare parte este clar conturată, având elemente tematice diferite, dar cu toate acestea, firul narativ al întregii lucrări poate urma această concepție: Partea I – Reverie, Zbucium interior, Neliniște, Întrebări existențiale fără răspuns.
Partea a II a – Optimism, Fericire, Bucurie, Neliniște (dacă și când se termină?), Calm.
Partea a III a – În final, totul e o glumă…”, Andrei Enoiu.
Cea de-a doua lucrare din programul serii de joi, 23 martie, 2017 a aparținut aceluiași compozitor și voi mărturisi că această lucrare a fost primul motiv pentru care mi-am dorit să ajung la concert. Concertul pentru pian și orchestră op.11 îl mai auzisem, ca și ultima lucrare din program, Divertisment de Romeo Cozma (despre care voi scrie spre finalul acestor rânduri). Însă, Poemul pentru orchestră de cameră „Angoasă”, op 14 rămăsese pentru mine doar un titlu. Provocator. Incitant.
Cu îndemânarea deja confirmată, aflăm de la Sara Stroici nici mai mult nici mai puțin că „vom merge într-o altă stare, altă lume”, cea „a lui Ciprian Ion” și „să ne imaginăm că suntem la finalul vieții” în starea aceea „de care toți ne temem”, momentul când pur și simplu începe zbuciumul și începem „să facem o retrospectivă asupra vieții noastre”, momentul „în care intervine anxietatea, durerea, spaima, groaza, frustrarea”, urmate de „liniște și împăcarea cu gândul”.
Ce este durerea? Are un sens durerea? Cum poate fi exprimată în muzică? Care instrument poate creiona cel mai bine sonor durerea? Când percepe omul durerea cea mai adâncă în ființa-i? Poate când simte că i-a trecut viața prin fața ochilor? Poate când pierde pe cineva drag? Poate când omul iubit s-a desprins de tine și totul se risipește ca un fum?
Negarea, furia, negocierea, depresia, acceptarea sunt cele cinci faze ale durerii omului. Să fie această schemă a durerii prezentă în Poemul pentru orchestră de cameră „Angoasă”, op 14?
Primele sunete aparțin corzilor grave, având în prim-plan melodic vioara a II a (Bogdan Onofrei) ce pare să argumenteze nevoia de a da sens suferinței (negarea). Omul, prin natura sa, este supus durerii sub o formă sau alta. Rătăcind printre frânturi de vină mai mult sau mai puțin împărtășite, omul caută. Vioara îl împinge pe om să se aplece asupra sinelui, să privească în oglinda sufletului și să se mântuiască. Mersul greoi plin de contraste sonore ale registrelor grav-supraacut marchează vizual pe verticală spațiul dintre cer și pământ și invers. Liniștea naște zbucium, iar tumultul naște o falsă impresie de siguranță. Vioara a II a pune întrebări retorice (furia), până când primul clopot (Iulian Fodor) anunță începutul numărătorii inverse. Este momentul în care se succed toate amintirile, frământările, neputințele omului în fața propriei existențe. Este imaginea alergării înapoi cu fața către moartea care te fixează cu privirea tăioasă și rece, cu pas liniștit, constant și ferm. Negocierea cu moartea este transpusă muzical de întreaga orchestră din care răsună tot mai sonor vioara a II a. Exploatarea registrului supraacut cu coarde ciupite la viori conferă ascultătorului un sentiment și mai profund de nesiguranță și de teamă, panică până la sufocare. Cele două violoncele își revarsă sarcasmul printr-o solistică înfiorător de tulburătoare, stare susținută de coardele ciupite mai întâi la violă, apoi la vioara a II a, la care se alătură ca într-o procesiune funerară vioara I (Tudor-Bogdan Bolnavu). Este fără îndoială momentul instalării depresiei, a unei nebunii generale dată de un crescendo amețitor finalizat cu un piano dramatic din care răzbate nemilos, pentru a doua oară, clopotul ce măsoară cu trei bătăi…timpul. Timpul rămas.
Vioara I tânguie. Cheamă. Strigă. Totul se întunecă într-un discurs de tip responsorial în care se creează contramelodii, în special cu vioara a II a. Este momentul în care orologiul bate ora patru. Ca o ultimă zvâcnire, orchestra definește împăcarea cu sine, acceptarea destinului. Vioara a II a se lansează într-o înșiruire de fraze armonico-melodice ce par a rupe din ființa umană, sfâșiind mai întâi din trup, lasând sufletului ultimul cuvând în receptarea durerii, într-un tutti susținut, în fff deosebit de expresiv, în spatele căruia vioara I desface toate blestemele, aproape de răsăritul marcat de cinci ori de către clopotul care își începe „aria morții” împreună cu orchestra, în punctări ritmice precise, tremolo înspăimântător ca într-un vârtej al destinului către nicăieri, un tumult puternic, într-o învăluire nesfârșită, ca un ultim pas spre vindecarea spiritului.
„Muzica scrisă de compozitorii contemporani are tendința de a fi puțin accesibilă ca sens și muzicalitate. Din dorința de a exterioriza, crea sau induce stări, anumite pagini din muzica modernă tind să își piardă frumosul general acceptat în detrimentul unor sonorități pe care personal le consider experimentale. Angoasă de Ciprian Ion face parte însă din categoria muzicii de factură profundă, cu sens, cu încărcătură și scop bine creionat. Nu face rabat la mijloacele de limbaj modern, însă oferă fiecărei fraze o rezolvare în acord cu sensul și rolul pentru care muzica a apărut de prima dată și continuă să existe. Personal e onorant să mă gândesc că alături de colegii mei am luat parte la interpretarea în primă audiție a unei lucrări pe care istoria merită să o consemneze ca fiind una de referință în creația compozitorilor români. Timpul o va confirma sau nu.”, Tudor-Bogdan Bolnavu, conducător orchestră.
După sentimentul că tocmai ți-ai trăit ultima clipă din viață, Orchestra de cameră a Universității Naționale de Arte „George Enescu” vine cu un suflu nou, total diferit de ceea ce ne-a oferit până în acel moment și ne duce pe Broadway, acolo unde ne este sugerată sonor atmosfera anilor ’20-’30. Plină de veselie, cu ritmuri sincopate și formule ritmice percutante, lucrarea Divertisment a lui Romeo Cozma invită în mod direct la bună dispoziție: folosirea unui shaker, a fus-cinelului, a fluierului care parcă amintea de Take The „A” Train (compusă Billy Strayhorn și orchestrată de Duke Ellington), dar și alte instrumente de percuție, lovituri ritmice în griful diferitelor intrumente cu coarde, coarde ciupite, dialoguri între membrii orchestrei (Tudor-Bogdan Bolnavu, vioara I cu Bogdan Onofrei, vioara a II a, lect.univ.dr. Luminița Ciobanu, violă cu Alexandru Cozma, violoncel), intervenții solistice (Alexandra Honciuc, vioara I, Bogdan Onofrei, vioara a II a, Lucian Iacob, violoncel, Dan Adi Gavrilă, violoncel), un contrabasist care a cântat în stil inclusiv din punct de vedere al mișcării scenice, cu rotirea instrumentului în jurul axei sale (Adrian Beleca, contrabas) etc.
O dinamică viziuală și sonoră deosebit de expresivă și bine subliniată din punct de vedere ritmic, element definitoriu în muzica de jazz a anilor ’30. Instrumentele au căpătat rând pe rând personalitate, întruchipând parcă niște actori de seamă într-un film muzical de pe Broadway.
Seara de 23 martie 2017 rămâne pentru mine, un ascultător dornic de cunoaștere, o amintire vie, o bucurie împărtășită, o parte din viața mea și a lumii muzicale contemporane, românești, ieșene.
Componența Orchestrei de cameră a Universității Naționale de Arte „George Enescu”: Tudor Bogdan Bolnavu, Sara Stroici, Loredana Elena Radu, Diana Pastru, Alexandra Honciuc – vioara I, Ramona Nazarcu, Mirona Matlinsche, Ana Maria Trifanov, Bogdan Onofrei – vioara a II a, Luminița Ciobanu, Alexandru Cozma – violă, Dan Adi Gavrilă, Lucian Iacob – violoncel, Adrian Beleca – contrabas, Iulian Fodor – percuție.