Pe la începutul lunii iunie primeam o invitație de a participa la un eveniment la care nu mi-aș fi închipuit vreodată că voi merge decât dacă e vorba de vreo pomenire a vreunui membru al familiei. Totuși, nu era o pomenire oarecare, ci a fost vorba și despre dezgolirea unui monument istoric proaspăt restaurat de avocata Gianina Poroșnicu (interviul realizat cu ea îl găsiți aici). Ne place sau nu, mormintele celor care au influențat într-un fel anume cultura românească, indiferent de ramură, se încadrează în clasa monumentelor istorice. În plus, un ieșean și-a asumat această investiție. Nici n-are importanță valoarea acesteia, e o inițiativă privată, care s-a bucurat de sprijinul autorităților locale. Și mă îndoiesc că dacă oricare dintre noi ne-am fi manifestat o astfel de intenție, autoritățile ar fi zis „nu se poate!”. Sigur că și mie mi-ar plăcea să particip la inaugurarea unei săli polivalente, de exemplu, sau a unui complex cultural care să rupă gura târgului, însă eu n-am văzut deloc acțiunea de pe 8 iunie, de la Cimitirul Eternitate, drept o acțiune a municipalității, ci pur și simplu un eveniment privat, al unui cetățean care a făcut ceva pentru comunitate. E motivul pentru care consider prezența reprezentanților autorităților doar un act determinat de calitatea de administratori ai întregului patrimoniu cultural local, nicidecum datorită vreunui merit anume (căci, repet, aștept cu la fel de mult interes ca oricare alt ieșean relizarea și-n fapt a marilor proiecte, că de proiecții și planșe ne-am convins c-avem specialiști talentați).
Nu știu dacă știți, însă întreg Cimitirul Eternitate este clasificat drept monument istoric (https://ro.wikipedia.org/wiki/Cimitirul_%E2%80%9EEternitatea%E2%80%9D_din_Ia%C8%99i ), se fac tururi turistice ghidate printre mormintele celor care și-au pus amprenta asupra societății noastre. În loc să vedem esența- un mormânt declarat monument istoric nu mai e în paragină-, e mai simplu să aruncăm cu pietre și să ne amuzăm inclusiv pe seama ținutelor purtate de către cei prezenți. Și dacă tot am precizat cuvântul „ținute”, evenimentul a impus un dresscode: femeile- rochie neagră, elegantă și capul acoperit, iar bărbații să poarte costum negru. Și doamnele, și domnii trebuiau să aibă câte un trandafir alb. Știu că în vremuri în care la putere e treningul și adidașii, să vezi „cucoane împopoțonate” fix cum se-mbrăcau în mod curent doamnele din societate perioadei interbelice pare ciudat și stârnește râsete. De ce? Pentru că azi pare demodat să fii elegant și rafinat, fix cum era un lucru firesc pentru bunicii noștri (vezi aici un articol despre această chestiune: https://insociety.ro/lifestyle/doamna-in-costum-verde-smarald/ ).
Că a fost o acțiune de imagine, am citit și asta. Și chiar de-ar fi așa, ce-i împiedică și pe alții să facă o acțiune similară? Cu banii tăi faci fix ce-ți poftește inima, cred eu, așa că… înainte, că mai sunt și alte mormite, dacă vreți! Ce vreau, de fapt, să subliniez. Așa cum am spus la început, am participat oarecum reticentă la eveniment. Mi-am dat interesul să fiu în temă din punct de vedere vestimentar, așa cum au făcut-o cam toți cei care au venit din respect și prietenie pentru Gianina Poroșnicu, în primul rând, și-abia apoi pentru Otilia Cazimir, o poetă care poate n-a lăsat o operă pe placul tuturor, dar e încadrată în aceeași categorie cu alți autori de o mai mare notorietate și „agreați” mult mai bine de devoratorii de poezie. Sincer, participarea la eveniment m-a făcut să dau repede o căutare pe Google pentru a-mi reaminti câteva dintre poeziile „poetei sufletelor”, cum a fost numită la vremea sa, Otilia Cazimir. Nu-mi place poezia, îl ador de-a dreptul pe Bacovia și răzleț rezonez cu versurile lui Nichita Stănescu sau Tudor Arghezi, însă uite-așa mi-am alocat din timp pentru a mai afla câteva informații despre Otilia Cazimir. Nu știam că „Otilia Cazimir” e un pseudonim literar, ales de Mihail Sadoveanu și Garabet Ibrăileanu, numele real fiindu-i Alexandrina Gavrilescu. Nu i-a plăcut pseudonimul ales, fapt pe care l-a și recunoscut: „Dați-mi voie să vă mărturisesc, după atâta amar de ani, că numele acesta, pe care totuși l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. N-am nimic în comun cu eroinele legendelor germane, iar cea dintâi Otilie pe care am întâlnit-o în viață, fetița cu care am stat în bancă în clasa primară, era proastă, grasă și buboasă …” (sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Otilia_Cazimir ). Ca publicist, a folosit și alte pseudonime: Ofelia, Alexandra Casian, Dona Sol sau Magda. În Iași și-a petrecut copilăria și tot restul vieții de fapt, iar cei ce doresc să viziteze casa acesteia, pot merge pe strada O. Cazimir, nr.4, acolo unde, din 10 iunie 1972, se află Muzeul „Otilia Cazimir” (pe care nu l-am vizitat până acum…), loc care adăpostește în cele două camere ale muzeului „amintirea Otiliei Cazimir. Fotografiile, manuscrisele, volumele cu dedicație, biroul și biblioteca, se alătură lucrărilor de artă plastică semnate de Victor Mihăilescu-Craiu, Nicolai Constantin, Dan Covătaru. Icoanele de la bunicul dinspre tată (Gavriil Casian, preot la Roman), umbreluța de soare japoneză realizată din bambus și mătase, o rochie și un șal purtate de poetă în ultima perioadă a vieții, un goblen lucrat de mama Otiliei, cu dedicație „pentru Luchi”, pălăriile de soare întregesc portretul scriitoarei.”, se arată pe https://www.muzeulliteraturiiiasi.ro/muzeul-otilia-cazimir/ .
Premii obținute: Premiul Academiei Române (1927), Premiul Femina (1928), Premiul Național pentru Literatură (1937), Premiul Societatea Scriitorilor Români (1942), Ordinul Muncii.
Idila dintre Otilia Cazimir și poetul George Topârceanu n-a fost trecută cu vederea în cercurile literare ale vremurilor de atunci. La moartea acestuia, Otilia Cazimir a fost de-a dreptul răvășită, iar scrisoarea pe care o trimite uneia dintre bunele sale prietene și confidente, confirmă iubirea imensă pe care i-a purtat-o poetului
„(…)Sunt ostenită. Din ce în ce mai ostenită. Îmi vine să mă aşez pe marginea drumului şi să mor. Dar… n-am vreme. Am atâtea de făcut! Două zile am lucrat, la via domnului Sadoveanu, ca să pun un pic de ordine în manuscrisele lui. Caietele, însemnările lui, claie peste grămadă într-un sac! Le-am scos, le-am netezit, le-am rânduit. (…) Azi am fost la cimitir, întâia oară de atunci. I-am dus şi din partea matale garoafe (nu terminasem încă banii de flori). Mormântul lui, înţelege mata cuvintele astea absurde? Mormântul lui! Dar… nu l-am simţit pe el acolo, dedesubt. El e în altă parte. O să-l caut şi o să-l găsesc. Prea mi-e dor de el ca să nu mai fie nicăieri. Am fost cu băiatul. E tăcut şi îndărătnic ca tatăl său. Nu-i mic, cum crezi: are 24 de ani – şi nici o situaţie. Îi place vioara şi trăieşte cu capul în nori. Fuge de-ai lui şi vine să tacă la mine. Mă duc cu el să-i fac haine, ne plimbăm amândoi, bem cafele.”. Întreaga epistolă o puteți citi aici: https://adevarul.ro/locale/iasi/o-epistola-necunoscuta-otiliei-cazimir-isi-marturiseste-dorul-topirceanu-afla-biblioteca-unui-profesor-romana-bucuresti-1_54c1f581448e03c0fddfacc2/index.html .
În concluzie, în afară de slujba religioasă care e cum e, întreaga ceremonie n-a avut nimic de-a face cu o pomenire cu care suntem obișnuiți. Atmosfera a fost întreținută de sunetul și vibrația unei pianine, s-au recitat câteva poezii ale poetei și s-a dat citire prin glas blând acelor rânduri tandre și pline de dor din epistola de mai sus. Preț de câteva zeci de minute, întreaga audiență s-a metamorfozat în modul în care, cel mai probabil, se desfășurau astfel de evenimente în acele timpuri…
Prin cuvintele Gianinei Poroșnicu, ceremonia s-a văzut astfel: https://www.porosnicugianina.ro/ceremonia-de-resfinire-a-mormntului-otiliei-cazimir-08062021.
sursa foto: porosnicugianina.ro