Niciodată nu mi-am văzut viața în altă parte decât în România, adică acasă. Fără un motiv anume. Sau poate e… confortul că aici era tot. Și e cumva nostalgic să zic era, căci în afară de familie, cam nimic din ce-a fost cândva nu mai e acum.
Nu știu, dar îmi amintesc că în anii în care eram studentă, am fost admisă să plec cu Erasmus. Adică acum vreo 16 ani în urmă. În Franța, visul meu. La Lille trebuia să merg. Bursa mică, gândul că nu mă voi descurca și că poate voi face și foamea pe acolo și voi ajunge să tânjesc la o prăjitură au fost motivele pentru care am refuzat. Adică nu am mai semnat contractul în zilele în care ar fi trebuit să fac asta.
Nu știu dacă mi-a părut rău. Poate doar pe moment. Însă știam că ai mei nu au cum să-mi trimită mai mult de 100 de euro pe lună și chiar acesta a fost gândul că nu mă voi descurca. Am ajuns în Franța la câțiva ani distanță. Nu în Lille, ci în Strasbourg. Tot cu niște cursuri, numai că era totul asigurat, eram un grup și era vorba de câteva zile.
În rest, niciodată nu m-am gândit că aș putea sta departe de acasă, departe România. Nici măcar atunci când sor-mea s-a mutat în Italia.
Îmi place România. Așa cum e ea. Cu gropițe, vorba unei glume. Cu toate neajunsurile ei. Cu toate oportunitățile despre care, din păcate, vorbim prea puțin. Cu tot ce are ea ca locuri și, slavă Domnului, chiar am vizitat țara asta în lung și-n lat.
Doar că…
În ultimii ani aproape că am ajuns să fac naveta Iași- Verona, la familie. Plec, stau câteva zile, îmi încarc bateriile și mă întorc. E ca și cum m-aș duce acasă, de asta nici nu văd plecările astea drept vacanță.
Doar că…
De data asta a fost diferit… ori că m-am gândit că m-așteaptă o sumedenie de lucruri de făcut, ori că m-am gândit la frate-miu, tramentul său și neputința mea de a-l ajuta cumva, nu știu. Dar chiar a fost prima dată în care m-am gândit să-mi schimb biletul, să mai stau. Am și norocul că pot lucra de oriunde, deci n-ar fi fost mare filosofie.
Dar m-am întors.
Numai că de atunci, ceva nu mai e la fel. Da, nu trec prin cea mai bună pasă, fiind nevoită să mă adaptez din mers la niște chestiuni ce țin de sănătatea celor din familia mea, dar să fie doar asta?
Mă uit la oameni. Îmi par triști. Totul gri. Pe niște bănci din fața scării care mai de care se înjură, tot felul de oameni. Comparativ cu atmosfera de sărbătoare pe care am resimțit-o nu doar la Veneția, ci și pe lacul Garda ori la Verona, acasă e un aer posomorât.
Am ajuns să mă simt ca într-o bulă. Și dacă ies, mi-e că trebuie să mă șterg bine la ochi.
Ceva s-a rupt între mine și Iași. Nu între mine și România, ci între mine și Iași.
Știu că se spune să ieșim din zona de confort, însă v-ați gândit că vine o vreme în care zona aia de confort îți face bine, că ți-a luat ceva timp să o găsești? Așa-s eu acum.
Mie îmi place România. Și cu gândul la România am înființat Asociația „Nice to meet you”. Ideea a fost fix cea pe care o indică și obiectivul- promovarea României în interiorul și în afara granițelor prin diferite activități cultural- artistice și sportive. Să zică lumea „Nice to meet you, Romania!”. Încă n-am pus pe hârtie niciun proiect. N-am pornire. N-am zvâc, cum s-ar zice. După mai vreo jumătate de an de chillout, că n-a fost chiar o perioadă sabatică, de unde zvâc?
În fine, chiar e ciudat… n-am mai avut niciodată gândul „vreau să mai stau, nu vreau să mă întorc acasă”, indiferent de destinație. Și peste acest strigăt de „nu vreau”, am mai văzut și-un film romantic atât de fain- „Sub soarele Toscanei” parcă se numește-, la finalul căruia mi-am zis „în Toscana m-aș putea acomoda și eu!”.
Până una-alta, îmi dau seama că în nici două săptămâni plec iar. Și mă voi întoarce. Aici, acasă. Poate cu același entuziasm cu care am făcut-o de fiecare dată.
