O viață petrecută împreună. Cu bune, cu rele, ca niște meșteri dintr-ăia vechi, care știu că-nainte de a arunca la gunoi o pereche de încălțări care s-au dezlipit, caută să-i cârpească mai întâi. Generația lor, adică fix generația celor cu multe traume de care habar n-ar fi avut dacă n-ar fi fost atât de intens promovat mersul la psiholog… generația celor pentru care „pentru totdeauna” chiar era pentru totdeauna și nu făcea rabat de la loialitate, respect, încredere și acel „împreună”. Adică fix ceea ce definește iubirea, după ce cam trec fluturii.
Mama și tata au împlinit 47 de ani de căsnicie. N-a fost căsnicia perfectă, nu au fost părinții perfecți și nici noi nu am fost copiii perfecți. Doar că s-au străduit, așa cum au știut ei, să ne ofere cam tot ceea ce putea oferi o familie normală. S-au cunoscut într-o perioadă în care era suficient ca cineva să-ți prezinte pe altcineva și ce să vezi, te luai. Mama și tata și-au spus „Da” în fața ofițerului de stare civilă la doar o lună după ce s-au cunoscut. Dacă-i întrebi azi dac-a fost dragoste la prima vedere, mama va spune că l-a luat din milă și tata pentru că n-a avut ce face. :))) Dar vă spun sincer că se alintă pentru că au ajuns la o vârsta la care chiar medicii le-au spus că-i foarte probabil să li se cam pună pata unul pe celălalt. Totuși, în familia mea imperfectă, am resimțit tardiv neînțelegerile venite de multe ori pe bună dreptate.
Râdeam cu mama și i-am zis că peste trei ani, de Ziua Familiei, îi va premia primăria și îi va întreba care e succesul unei căsnicii de 50 de ani. Numai că mama va răspunde atipic și va spune că nu-i o rețetă, așa a fost să fie. Oameni faini ăștia ai lui Gugiuman, n-am ce zice. Ideea e că în toți acești ani am văzut doi oameni discreți în gesturi. Poate am venit pe lume prea târziu, la 39 de ani pentru mama, când deja aveau alți doi copii și erau sătuli de tandrețuri. Nu i-am întrebat niciodată cum erau ca tineri părinți, că din viața mea nu neapărat că au cam lipsit, că-i aveam fizic lângă mine… dar mi-au plasat o oarecare responsabilitate de a-mi gestiona o libertate neașteptat de permisivă și de neînțeles pentru mulți alți părinți, încât n-am avut timp să cer sfaturi de la ei sau să mă plâng lor.
Nu știu ce i-a ținut împreună, dar mă bucur că am avut șansa să cresc avându-i pe amândoi acasă și că încă mă mai bucur de prezența lor în fiecare zi. Sunt ai mei, îi iubesc și vreau să am în preajmă acum, ca să nu rămân cu doruri când n-or mai fi. Da, nu suntem niciodată pregătiți să rămânem fără părinți, dar trecerea într-o altă lume e singurul lucru cert din viața oricăruia dintre noi. Totuși, dacă avem posibilitatea să ne bucurăm de ei până atunci, s-o facem!
La și mai mulți ani împreună, mami și tati! Noi chiar vă mulțumim pentru că ne-ați menajat de la situații pe care alți copii, din păcare, le-au trăit din plin. Mulțumesc pentru că nu v-ați lăsat duși de mirajul străinătății și ați rămas aici, chiar dacă a fost mai greu. Mai mulțumesc și pentru că ne-ați permis să vă vorbim oricum, încât și-acum se miră unii cum de nu vă spun „sărut mâna”, însă știți că respectul nu constă în formule de politețe impuse. N-ați fost nici pe departe perfecți (deși mama m-a suprins azi când a zis că ea chiar crede că a fost perfectă, încât frate-miu mi-a zis că m-a luat la „modestie” și stimă de sine crescută :))) ), dar ați știut, atât cât s-a putut, să ne oferiți cam totul. Ridicăm tonul unii la alții din dragoste și ne înțepăm cât putem de mult tot din dragoste. Sunteți generația care n-a fost învățată să spuneți toată ziua „vă iubim” și „sunteți cei mai cei”, dar ne-ați făcut să simțim asta. Nah, noi ne-am mai vindecat pe la psiholog de astfel de blocaje, care n-am să dau niciodată vina pe lipsa de informație cu care ați crescut voi, generația voastră. Mami și tati, mulțumim! Mulțumim mai ales pentru lecția de a nu renunța ușor când balanța înclină înspe mai mult bine, chiar dacă totul pare că al naibii de negru pe moment.
