De curând, printr-un exercițiu de scriere, a trebuit să relatez o situație imposibil să se întâmple vreodată. Am ales să povestesc cum ar fi ca într-o dimineață să sune la ușă mamaia, să mai pot să-i simt căldura și blândețea acelor brațe care ne-au ocrotit atâția ani  și să-i mai aud vocea calmă și plină de afecțiune… Dacă cineva m-ar întreba ce model de femeie puternică știu, negreșit aș răspunde că pe ea. Ea, eroina mea, ea, care și-acum mă face să înțeleg câteva lecții pe care am fost incapabilă să le observ până acum. Mamaia n-a fost doar lecția bunătății și omeniei, a fost și lecția femeii puternice (că tot e la modă acest concept), chiar dacă n-a făcut averi. Și de-abia acum am înțeles că viața ei a fost și consecința unor decizii neasumate de cei care ar fi trebuit să și le asume. De ce, veți afla din rândurile de mai jos, pe care i le dedic zi de zi, cu dor și cu o dragoste infinită.

                     În 2008, pe 17 octombrie, deși parcă ajunsesem să ne rugăm ca Dumnezeu să-i curme suferința de aproape un an de zile de stat la pat, un țârâit al telefonului fix avea să-mi spună că mamaia nu mai e, că a ales să plece la ceruri și că de acum, vizitele noastre la ea nu vor mai fi cu zilele, ci cu orele transformate, între timp, în minute… Nu pe str. Ciric, nr 38 A, într-un bloc vechi, la etajul doi, ci ușor mai sus, pe Moara de Vânt, locul în care de 11 ani mă regăsesc și mă încarc cu tot ce-mi trebuie, îmi limpezesc gândurile și-mi găsesc răspunsurile până și la cele mai profunde frământări… Mamaia ne-a părăsit la o vârstă la care mulți ar spune că a trăit destul, dar pentru mine, mamaia a murit fix la vârsta la care mi-a lăsat nu doar un gol adânc în suflet, ci și interpretarea de una singură a multor semne de întrebare la care mi-ar fi plăcut să mă sfătuiască. Aveam 20 de ani, eram „om mare” de acum, dar tot a fost dureros. Și-mi pare nespus de rău că am stat prea puțin la povești… oare ți-o fi bine acolo, unde ești?

                     Mamaia, căci noi nu i-am spus niciodată „bunica”, ne-a iubit la infinit, dar nu-mi amintesc să ne fi plictisit cu declarații de iubire. Ea ne arăta că ne iubește prin felul ei de a fi: mereu preocupată dacă suntem bine, dacă ne-am îmbrăcat bine, dacă am mâncat ș.a. Iar ea e cea de care mă leagă amintirea primei zile de școală la care, surprinzător sau nu, nu mama m-a dus, ci mamaia. Mamaia a fost „bona” mea, asta pentru că mama m-a născut la 39 de ani și mamaia m-a luat în primire. Vorba vine „m-a luat”, că ea era mai mereu în Dacia fiindcă ne despărțeau câteva cartiere, ea locuind în Tătărași. Eu n-am avut decât o bunică, pe mamaia, părinții tatălui era deja decedați când m-am născut, iar pe bunicul de pe mamă, nici mama nu l-a cunoscut…

                     Originară din Vaslui, mamaia a avut o viață grea, din care de-abia acum deprind învățămintele, lecțiile de viață pe care mi le-a lăsat moștenire de necontestat. A plecat de copil de acasă, căci pe la 16 ani, vârsta la care unora dintre noi ni se părea că facem ceva wow doar dacă mergeam singuri cu tramvaiul sau stăteam afară mai mult de ora 22, mamaia își lua destinul în brațe și pleca să-și facă un rost în viață, lăsând în urmă doi părinți și 11 frați. Da, o familie numeroasă, dar unită, o familie care a prins vremuri tulburi, de război, vremuri la care ne e teamă să ne gândim noi, cei înspăimântați că n-am mai putea trăi fără telefonul mobil, darămite fără mâncare și cu spaima că putem fi oricând încarcerați. La 19 ani o avea pe mama, omulețul care cred că i-a dat puterea de a nu se plânge niciodată de nimic, pentru care s-a zbătut și s-a sacrificat inclusiv personal. Era mamă singură, în vremurile anilor ’50. Mama a fost un copil „din flori” (mare act de bărbăție pentru „bunicul”, dar nu era ca acum, cu teste de paternitate bla bla sau era foarte greu și anevoios procesul de recunoaștere) pentru că mamaia nu era de aceeași condiție socială cu cel căruia ar fi trebuit să-i spun bunic. Nu a fost acceptată. Era o femeie extrem de frumoasă și muncitoare, dar n-a contat.  Nu s-a lăsat descurajată, a mers mai departe, iar una dintre lecțiile pe care mi le-a dat fără să vrea e aceea de a nu mă plânge niciodată de nimic (bine, când mi-e rău, mă plâng, chiar mă vait, recunosc), de a spune mereu că mi-e bine, indiferent dacă sufletul plânge. Mamaia nu a căzut. Nu avea voie. A mers mai departe și tânără fiind, a vrut să-și refacă viața, dar iarăși a fost dezamăgită în dragoste și nevoită ca pe sora mamei s-o dea spre adopție propriei surori, așa că mătușa de pe mamă a crescut tot în familie, dar cu alt nume. Mamaia a fost o femeie extrem de puternică dacă a putut face asta și a făcut-o de nevoie, nu pentru că a vrut. Îi era greu cu un copil, darămite cu doi. Dar acela a fost momentul în care în viața ei nu și-a mai făcut loc niciun alt bărbat. O avea pe mama și îi era îndeajuns. Și așa a fost toată viața, poate și pentru că a vrut să o protejeze de fel și fel de situații… chiar nu știu, am rămas cu întrebarea „de ce?” în minte, iar acum nu mai e ca să-mi răspundă… cumva, pe alocuri, în momentele în care sunt prea obosită să explic unora de ce mă simt bine în pielea mea, spun că „istoria” familiei se repetă, iar din generația mea, sunt cea care trebuie să ducă mai departe „coroana” de femeie singură. :))))

                    Pe mamaia n-am văzut-o niciodată purtând pantaloni. Era de un rafinament specific femeilor care au prins acele timpuri în care erai elegantă nativ, așa era moda. Cred că dacă m-ar vedea acum cu teniși și blugi rupți, sigur mi-ar spune că mă trage curentul. :))) Uite, poate eleganța asta mi-ar fi plăcut să o moștenesc. Mamaia nu ieșea din casă oricum, chiar și când era mai bătrână și purta basma pe cap. În casă, avea mereu halat, trening nu cred că a avut în dulap. Avea felurite eșarfe, batice, costume deux-piece, aproape întotdeauna pantofi cu toc. Și era frumoasă. A naibii de frumoasă. Simplă și frumoasă. Și gătea dumnezeiește și mereu, când ne auzeam la telefon, mă întreba dacă am mâncat.

*mamaia (pe care o chema Natalia) și mama mea, Maria

                   De la mamaia am învățat să râd mereu și de dragul ei, deși niciodată nu ne-a spus povestea grea de viață pe care a avut-o, mi-am spus că nu voi suferi niciodată pentru un bărbat. Bine, am eșuat la partea asta, deci, iertare, mamaie! Eu n-am voința ei. N-aș putea să mă văd în rolul vieții ei. Eu sunt comodă. Pe ea, destinul a învățat-o să fie puternică. Uite tocmai de asta spun că-mi lipsește… pentru că fix în anii în care aș fi început cu întrebările, Dumnezeu a decis c-o vrea lângă el. Mamaia mereu m-a întrebat dacă „n-am și eu vreun băiat”, dar de unde să fi știut ea că eu făcusem un pact cu mine în materie de bărbați?!? Ah, și mamaia era bună. Emana o bunătate prin chip, mai ales, dar și faptic. Era miloasă de oricine, iar spre bătrânețe, era mamaia tuturor. Mamaia n-o fi fost iubită de bărbații din viața ei, dar a fost răsplătită cu iubirea tuturor celor din jur, indiferent că erau rude apropiate sau îndepărtate, vecini, colegi de la fabrica Antibiotice. Mamaia știa să-și drămuiască banii în așa fel încât să nu se împrumute niciodată și mereu avea ceva pus deoparte pentru mine, mai ales, cea mai mică. Nu era dată în care să nu-mi lase în palme măcar un bănuț. Nu mi-a spus niciodată „nu”, iar când „am fugit de acasă”, pe la 16 ani, cu un rucsac în care nu-mi mai amintesc ce am pus, am fugit la mamaia, care m-a ascuns câteva ore, până când, la telefon, sor-mea i-a zis că pe mama o înțeapă inima pentru că nu știe unde sunt. Mamaia n-a avut mulți prieteni, cred că una-două prietene, și alea la bătrânețe, dar ne-a avut pe noi. Iar noi am avut-o pe ea… cred că e unul dintre darurile cu care Dumnezeu chiar a fost generos cu noi. Poate prea generos! I-ar fi plăcut, cu siguranță, să danseze la nunta unuia dintre noi, dar n-a apucat. Așa a fost să fie…

                        Și da, mamaia e îngerul păzitor căruia îi scriu scrisori pe care doar noi le știm, același înger păzitor care chiar știe totul despre mine pentru  că ori de câte ori vreau să plâng sau am ceva pe suflet, la mormântul ei mă regăsesc… iar dacă azi aș mai putea să te-ating, te-aș strânge puternic în brațe, m-aș cuibări la pieptul tău, ți-ar săruta mâinile zbârcite, ți-aș mulțumi și aș striga că  te iubesc la infinit și, probabil, aș face efortul de a-ți spune „sărut-mâna”, așa cum n-am făcut-o nicodată pentru că ne-ai învățat să-ți vorbim cu „tu” și să-ți spunem „salut”.

 

 

 

Author