Când am început să povestesc despre ce cărți am mai citit, m-am gândit să nu le încadrez la categoria recomandări. Suntem atât de diferiți, încât e aproape imposibil să rezonăm în opinii și preferințe de orice fel. Totuși, scriu despre cărțile care mi-au plăcut mie, prin filtrul propriu. Fiecare dintre noi vede în mod distinct arta, indiferent de forma pe care o îmbracă. Dar dacă v-am stârnit o minimă fărâmă de curiozitate, inima mea tresaltă, mai ales că, potrivit statisticilor, suntem tot mai puțini cei care citesc, care savurează fiecare rând scris de un autor, care adulmecă mirosul de carte nouă sau veche, care reușesc să se transpună imaginar în poveștile care capătă sens prin măiestria celui care așterne cuvintele pe o coală de hârtie…

SPOVEDANIA lui Tolstoi

                    În lumea interioară a marelui scriitor e mult haos. Spovedania lui Tolstoi înseamnă demersurile sale pentru a găsi sensul vieții. Ador literatura rusă clasică. În liceu a fost prima dată când am citit pe nerăsuflate operele consacrate ale scriitorilor ruși.

                         Tolstoi își pune semne de întrebare în privința propriei credințe în momentul din liceu- „Credeam în Dumnezeu sau mai degrabă nu îl negam, dar care Dumnezeu- asta nu puteam spune (…) în ce anume credeam, asta n-aș fi putut spune nicicum.”. Tolstoi știa că e considerat un erudit, ca toți artiștii. Datoria lor morală era să contribuie la dezvoltare: „Eu- artistul, poetul- scriam, îi învățam pe alții fără să știu nimic. Iar pentru asta eram plătit, aveam hrană foarte bună, locuință, femei, anturaj, mă bucuram de faimă. Se vede că ceea ce îi învățam pe alții era ceva foarte bun”.

                        Motivația pentru a face toate astea era să câștige cât mai mulți bani și să primească laude. Numai că recunoaște că făcea toate astea fără să știe nimic, fără să poată să răspundă la cea mai mică întrebare- ce e bine și ce e rău?

                           Așa a început îndoiala…

                      Începe să conștientizeze moartea și să-i fie frică de viață. Totuși, avea o urmă de speranță, nu era convins că existența e doar atât. A simțit nevoia să trăiască el însuși și atunci vede inutilitate în multe.

„Ce se va alege din ceea ce fac azi, ce voi face mâine, ce se va alege de toată viața mea?”. La toate găsea același răspuns de cele mai multe ori- „Nimic.”

                            Înțelegând că toți oamenii au aceeași soartă-moartea, n-are răspuns la răutatea din inima acestora și nebunia care le urmează pașii… și, totuși, tot el, după ce deoparte rațiunea, ajunge la concluzia că „forța vieții e credința. Dacă omul trăiește, să creadă în ceva. Dacă nu ar crede că trebuie să trăiască pentru ceva, nu ar trăi. Fără credință nu se poate trăi.” Și așa își dă seama că „în răspunsurile date de credință se păstrează înțelepciunea cea mai profundă a omenirii (…), singurele răspunsuri la întrebările vieții”.

                             Cartea îl prezintă pe Lev Nicolaevici Tolstoi în plin proces de căutare a sensului vieții. Întrebările pe care și le adresează sunt întrebări pe care oricare dintre noi și le-ar putea adresa oricând. Dacă nu am făcut-o deja cumva… sunt frământări spirituale, care aproape că-l aduc pe marginea prăpastiei. Pentru vremuri în care credința e deseori pusă la îndoială de tot mai mulți, cartea ne obligă și pe noi, cititorii, să reflectăm. Ceea ce e de bun augur.

GLORIA, de Asa Hellberg

                    Ideală, mai ales dacă aveți chef de o lectură facilă, cu intrigi care să te facă să vrei să afli cu nerăbdare ce scriu celelalte pagini… finalul e fix ca-n telenovele, dar până acolo, cititorul e ușor captiv în desfășurarea acțiunii. E o carte despre lumea artiștilor de operă și o premieră care reușește să readucă în prim plan o poveste de dragoste pusă deoparte vreo 20 de ani, dar niciodată uitată sau încheiată. Dar și o lecție pură despre cum până și cel mai bun prieten te poate trăda și aproape că te omoară cu zâmbetul pe buze.

                             Gloria este primadonă a Operei Regale din Stockholm. Suferințele unei iubiri din tinerețe se ascund sub imaginea de femeie fatală pe care și-a creat-o. Iubire care, la mulți ani distanță, revine. Dominic revine. Destinul îi aduce din nou împreună, pe scenă. Numai că acest prilej e numai bun pentru a relua dragostea pe care amândoi au lăsat-o în urmă cu prea mare ușurință.
Firul epic curge într-o manieră simplistă, însă cu întorsături care mai de care mai neașteptate.

„Deși Gloria este în primul rând un roman feelgood, cu limbajul caracteristic, vesel și umoristic și cu reflecții filozofice clar marcate ale acestui gen, el are totuși și zone întunecate. Povestirea, dominată de un ton grav și de o problematică de importanță vitală, se echilibrează când Gloria și Agnes găsesc răspunsurile la întrebările care le-au marcat copilăria, despre dragostea părtinitoare a părinților pentru ele, despre nedreptățile economice ale vieții sau despre greutățile de a gestiona marile dezamăgiri.”, se arată în descrierea cărții, pe site-ul carturești.ro.

                             Când Gloria și Dominic primesc rolurile principale în piesa Carmen, iubirea reînvie. Totuși, Gloria e precaută. Nu mai vrea să sufere. Își găsește motivația de a sta departe de Dominic tocmai prin această ipotetică suferință pe care ar experimenta-o din nou. Se feresc cât pot, dar fără succes. Spectacolul cere apropiere.

                        Actul patru debutează cu o tragedie. Pe scenă, Gloria e înjunghiată la propriu de Dominic. Cineva a înlocuit cuțitul fals din recuzită cu unul adevărat. În fața publicului, Gloria se prăbușește. Ajunge la spital, Dominic e arestat. Doar că nici Gloria nu crede că Dominic ar fi fost capabil de așa ceva. Pune întâmplarea pe seama unor scrisori de amenințare pe care le-a tot primit. Adevărul iese la iveală în scurt timp.

                         Autoarea Asa Helleberg reușește să dea cititorilor o poveste captivantă nu doar de dragoste, ci mai degrabă o poveste despre cum întreaga perspectivă asupra vieții ți se schimbă atunci când ierți, faci faci pace cu trecutul și pornești cât se poate de sincer pe drumul acceptării de sine mai întâi și apoi a tot ceea ce ți se întâmplă. Lucru valabil pentru fiecare dintre noi, nu doar pentru personajele din literatură.

TREI CUVINTE, CINCI MINCIUNI- Michel Stanovici

„Până la Anais, nu mi-a mai fost dat să trăiesc, cu atâta intensitate, o poveste atât de absurdă în desfășurarea ei, în cuvintele ei, în excesele, revirimentele și dezordinile produse. O nebunie a cărei miză era totul sau nimic, de la alb la negru, de la adorație până la ură, de la plăcere la plictis, de la înger la demon, de la aparență la realitate.”, sunt primele cuvinte din ultimul capitol al cărții „Trei cuvinte, cinci minciuni”, un roman care prezintă cu lux de amănunte o iubirea reală a autorului, una care l-a neliniștit și l-a dat peste cap complet.

                    Anais și Raphael trăiesc o iubire ideală, care ia o turnură neașteptată. El, un bărbat cât se poate de stabil din toate punctele, este dat peste cap de ravisanta Anais, „o brunetă seducătoare, cu un zâmbet radios, care transmitea o mare bucurie de a trăi”. Anais n-are nicio problemă să recunoască că e dependentă de sex și că nu se dezice de la nicio perversiune. Autorul conturează ideea unui personaj complex și o prezintă pe Anais într-o lumină cât se poate de bună. Până într-o bună zi, când îl părăsește fără nicio explicație. Avea să afle multe despre adevărata Anais de-abia în momentul în care fostul logodnic i-a povestit cu lux de amănunte cum stă treaba cu Anais, femeia cu un comportament pervers-narcisist mascat în mod uluitor sub o perfecțiune a cărei imperfecțiune a ieșit la suprafață în mod identic în toate relațiile pe care le-a avut. În esență, Anais era „obsedată de propria-i imagine și toată existența ei nu era decât negare, minciună și mistificare”.

                        Partea interesantă a cărții e că prezintă în mod real, așa cum s-a petrecut, povestea de dragoste dintre autor și femeia a cărei nume l-a ascuns sub pseudonimul Anais. A fost modul lui Michel Stanovici de a se descărca de toată furia și dezamăgirea care s-au dezlănțuit în el după despărțire. Într-un interviu, întrebat fiind dacă nu i-a fost teamă să-și expună pe deplin vulnerabilitatea, Michel Stanovici spune că nu. Ba mai mult, precizează că nu e o victimă- „De fapt, ce am făcut? Am avut o poveste, am trăit doi ani minunaţi, o perioadă care s-a terminat şi din această experienţă am scris o carte. Ok, am suferit. Dar nu văd ceva în neregulă cu asta. E adevărat, au fost bărbaţi care mi-au spus ‹‹dar cum poţi să scrii toate astea în loc să te ascunzi?››. De ce să mă ascund?! E ceva grav ceea ce am scris? Nu cred! Cel mai complicat a fost faptul că nu prea îmi place să vorbesc despre mine şi, bineînţeles, în cartea asta sunt obligat să spun nişte lucruri care nu le spun de obicei (…)”.

                        „Trei cuvinte, cinci minciuni” e una dintre acele cărți pe care vrei să o citești în câteva ore. E aproape imposibil să nu regăsești fragmente din propriile experiențe. Cartea e despre realitate, despre neadevărul din spatele unor imagini perfecte publicate pe social media, despre frici, imaginație și orice altceva sădit adânc în sufletele multor oameni rătăciți într-o lume în care devine cu adevărat o provocare să-i faci față fără să te pierzi pe tine.