„De-abia acum ai ajuns la Roma?”, am fost întrebată. Da. Abia acum. Cu toate că mi-am dorit să vizitez Roma de când eram copil și dirigintele, care era prof de istorie, ne vorbea cu atâta emoție despre Roma.

Să ajungi la Roma înseamnă să ajungi în făgașul de unde a pornit civilizația. Roma e istorie pură. Pășești pe orice piatră și te gândești de când o fi acolo. Vezi vestigii la tot pasul și n-ai cum să nu te întrebi cum de reușeau oamenii de atunci să facă toate minunățiile la care noi ne uităm cu uimire. Italia toată e un muzeu în aer liber, nu doar Roma. Și va rămâne așa multe secole de acum înainte pentru că italienii chiar pun preț pe conservarea și valorificarea patrimoniului.

Aveți mare grijă când vă alegeți cazarea, să n-aveți surprize (am povestit pățania noastră aici) și puteți opta pentru un permis pentru întreaga zi cu autobuzul turistic. Vă lasă fix la cele mai importante obiectiv, iar în căști vi se povestește despre acestea pe tot parcursul călătoriei.

Mi-am spus că voi reveni. Am vizitat Roma în octombrie, când nu e chiar așa aglomerată și am prins și o vreme splendidă. N-am să intru în detalii istorice, pe astea oricum le găsiți pe internet. Mă voi opri fix asupra locurilor care m-au făcut să-mi spun un mare „sunt recunoscătoare pentru am ajuns astăzi aici!”.

Mi s-au tăiat picioarele în fața Columnei lui Traian

Războaiele daco-romane din 101-102 și 105-106. Le-am învățat la școală. Le-am ținut minte. Bine, mi-a și plăcut istoria. Inclusiv examenele le-am dat la istorie (am luat 10 și la capacitate, și la bac, dar asta-i altă poveste). Și tocmai de asta, cu toate informațiile stocate în minte, în fața Columnei lui Traian, mie mi s-au tăiat picioarele. Poate și pentru că are legătură cu noi, dar știu sigur că aș fi zăbovit ore în șir și nu m-aș fi plicitisit.

Am închis ochii și mi-am imaginat luptele. M-am gândit la cei de atunci. Mi-aș fi dorit să pot atinge Columna lui Traian, doar că e împrejmuită și n-ai cum s-ajungi chiar lângă. Dacă vrei să vezi descrierile de pe Columnă, ți-ar fi mult mai de folos un aparat foto performant decât un telefon cu un zoom destul de generos (eu am folosit telefonul).

N-am reușit să vizitez Colosseum-ul în interior, n-aveam bilete achiziționate

La Coloseum, era o coadă destul de mare. Doar că fără bilete cumpărate online, cam greu să intri să vizitezi. S-ar putea să dai peste speculanți, e o practică și aici, și la Vatican. Chiar citisem o știre cum că italienii vor să impună un anumit număr de bilete ce pot fi achizioționate nominal, tocmai pentru a diminua specula.

Am vizitat Arena din Verona, îmi imginez că în interior n-ar trebui să fie mari diferențe. Totuși, chiar și din exterior, Colosseum-ul impresionează prin dimensiune, dar și prin modul în care a fost conservat atât de bine. Întreaga zonă din jurul Colosseum-ului poate fi vizitată. Ai nevoie de timp. Nu poți să te gândești că scapi în vreo oră-două. Nu în cazul în care chiar vrei să te conectezi cu locul…tocmai de asta spuneam că Roma se vizitează în tihnă, nu pe fugă. Se simte, se trăiește, nu se bifează. Norocul nostru e că suntem la o distanță de două ore față de această bijuterie numită Roma.

Atmosfera relaxantă de pe străzi. Oameni veseli, artiști stradali care cântă, pictează, dansează

Ce m-a mirat a fost să văd atât de mulți artiști stradali. Unii cântau, alții desenau, în timp ce mai erau și care dansau. Totul era un spectacol în aer liber. Turiști sau localnici, toți zâmbeau. Se opreau, ascultau, admirau, lăsau un ban și plecau.

Atmosfera degajată o surprinzi în multe locuri din Europa. Oamenii sunt altfel parcă… ni s-a spus la un curs, la un moment dat, că zâmbetul și jovialitatea de pe chip sunt ca o carte de vizită pentru unele popoare. Oamenii se bucură că ai venit să îi cunoști. Oamenii zâmbesc fără motiv. E ceva senin la ei și s-ar putea ca mulți să se gândească la faptul că o duc mai bine. Nu e doar asta. Că mai sunt și alte state dezvoltate în Europa unde nu ți se zâmbește sincer și larg chiar și când ți se vorbește. În Roma, în Italia în general, chiar se întâmplă asta, chiar ți se vorbește zâmbind. Pentru că oamenii știu să trăiască, nu doar să existe.

Piazza di Spagna are ceva special

Toate străduțele care duc înspre Piața Spaniolă sunt absolut suprinzătoare. Înguste, în stil italian, te ademenesc să rătăcești. Cu magazine, cu clădiri de o arhitectură impresionantă. Toate te cuceresc. Pe treptele care urcă spre biserică, poți sta cât vrei tu. E iarăși un loc dintr-ăla meditativ. Biserica de la capătul acestora are o notă intimă. Cred că am prins și o slujbă în limba franceză. Oricum, ia-ți vreo două ore și pentru acest loc.

Fontana di Trevi, o bucurie să o admiri îndeaproape

O vedeam în pozele altora. Am avut atâta dorință să o văd, încât nu-mi venea să cred că trăiesc momentul. E impresionantă. E măiestrie pură. Și deși în Roma poți să vezi multe fântâni arteziene, aici te oprești. Îți tragi sufletul și privești. Multă lume. Noi am ajuns și seara, și într-o luni dimineață, atunci când am prins în direct cum banii din fântână erau extrași. Se spune că trebuie să-ți pui o dorință. N-am vrut multe. Mi-am spus că vreau să revin. Atât.

Am mâncat excelent la o trattoria de familie, chiar în centru

Ne-am oprit la un loc de poveste- Mangia e Trevi. Dar nu pentru că știam că are o istorie interesantă, ci pentru că ne-a atras atenția o bătrânică are servea și vorbea cu clienții. Așa am aflat că e un restaurant cu o tradiție de câteva decenii. Că doamna are aproape 80 de ani și e mereu acolo. Că a construit totul cu sufletul și nu i se pare deloc obositor să fie printre oameni. Mâncarea? Delicioasă!

Muzeul Figurilor de Ceară n-a fost chiar așa cum mă așteptam să fie

La Muzeul Figurilor de Ceară am ajuns chiar pur întâmplător. Eram la intrare, căscam ochii pe la vitrine și un nene ne-a luat așa la sentiment când a auzit că suntem din România. Ne-am plimbat printre tot felul de personaje. Nu toate mi s-au părut extrem de reușite, însă e interesant să le privești de-aproape, să analizezi trăsăturile. Eventual să deschizi și ceva poze de pe net și să compari. Dar domnul de la muzeu ne-a amuzat. Ne-a zis ceva despre el, Constanța, cu mulți ani în urmă, pe vremea comunistă.

O liniște m-a cuprins la Vatican, imediat ce am trecut de „granița” cu Roma

Era duminică. Slujba se terminase. N-am mai prins „Urbi et orbi”, chiar mi-aș fi dorit s-aud cu urechile mele, acolo, în Piață, binecuvântarea Papei.

Vaticanul mi-a transmis liniște. Iarăși un loc de unde n-aș mai fi plecat ore… aș fi stat acolo, în mijlocul pieței, așezată jos, cu picioarele încolăcite și să privesc totul. E un loc ideal în care e bine să lași telefonul deoparte și să trăiești moementul. Cerul era splendid. În jur, oameni de toate naționalitățile. În Vatican am băut o cafea extraordinară. Gust intens, aromat, o cafea bună tare.

În acea duminică, tot ce puteai să faci era să trăiești momentul. Să te conectezi cu Dumnezeu de-acolo, din piața aceea pe care am văzut-o de-atâtea ori la televizor și doar am sperat că voi ajunge. Eram acolo. Nu era deloc o atmosferă apăsătoare. Din contră, timpul parcă stătea pe loc. Ne dădea nouă timp să privim în jur. Să vedem totul cu inima.

Și mi-a mai atras atenția ceva, o sculptură cu o barcă, cu mulți oameni pe ea și câțiva porumbei. O sculpură neagră, minuțios lucrată. Am aflat de pe net că e un simbol care arată sprijinul Vaticanului pentru imigranți. E imaginea disperării și a speranței la un loc. Să priviți atent ochii celor de pe barcă. Priviți și ansamblul, cu tot cu piață. Totul e simbolistică.

A doua zi am revenit să vizităm catedrala. Pe fugă, din păcate, că trebuia să plecăm. Ne-a rămas Capela Sixtină de văzut. Și aici, ca la Coloseum, e bine să vă luați bilete online. Și țineți cont că programul de vizitare nu e toată ziua.

Am stat la o coadă imensă, dar nici n-am simțit că eram probabil mai bine de cinci sute de oameni la rând. Și când am pășit în Catedrală, oh, Doamne! Aș fi rămas pe loc, cu privirea pe sus. Acolo nu e doar o Catedrală, e un muzeu în toată regula. Și e imensă. Și ai ce să vezi. Efectiv n-ai cum să simți că trece timpul, pur și simplu îți bucuri sufletul. E bine să-ți păstrezi o zi doar pentru Vatican. N-o să-ți pară rău.

Castel Sant’Angelo, istorie, fascinație și visare la un loc

E lângă Vatican și e ca un labirint care te trece prin tot felul de povești. Nu e un castel părăsit, cum e posibil să-ți treacă prin gând, e animat. E culoare, e cât se poate de impresionant în interior, acolo unde adăpostește și câteva încăperi cu pereți poleiți în auriu, pe care atârnă picturi care datează de secole. Iar de sus, pe acoperiș, poți privi spre Vatican. Și să te bucuri și de pescăruși, chiar dacă s-ar putea să fie nepoliticoși cu tine, dorind să te ciupească.

Construit în perioada de domnie a împăratului Hadrian, adică înaintea erei noastre, a fost chiar reședința familiei acestuia. Câteva secole mai târziu, bunurile au fost distruse. Mausoleul a fost transformat într-o fortăreață militară. Papalitatea transformă mausoleul în castel, aici locuind inclusiv Papa pentru o perioadă de timp (secolul al XVI-lea).

Podul care face legătura cu castelul e „păzit” de câteva sculpturi, de îngeri care parcă te conduc pe drumul mântuirii… pe acea potecă pe care e suficient să calci ca să-ți dai seama că-n sufletul tău se petrece ceva: îți vorbește inima.

N-am reușit să vizitez niciun muzeu. Motiv numai bun să ajung din nou în cetatea eternă. Așa cum am spus, Roma se trăiește în liniște, nu pe fugă. Roma nu se bifează, se simte. Și data viitoare, sigur voi trece pe listă și alte obiective la care mi-ar fi plăcut s-ajung, dar nu mi-a ajuns timpul.

Paradoxal, am simțit cum timpul parcă stă pe loc când eram la Vatican și cu toate astea, nu mi-a ajuns. Roma nu se vizitează cu disperarea unui turist care vrea să imortalizeze totul. Dacă faci asta, aproape că n-ai văzut nimic… nu-i totul despre a bifa obiective, e și despre a te conecta cu locul, cu tot ceea ce te-nconjoară și mai ales cu momentul pe care-l trăiești.