Documentarul „Heroin: Cape Cod” nu e deloc ușor de urmărit. Cel puțin pentru mine. E greu să privesc imaginile cu tineri pentru care seringa este cel mai bun prieten. „Ești izolat într-un univers al tău, chiar dacă în jur ai prieteni”, mărturisește una dintre dependentele de heroină. În fapt, în jurul tău nu sunt prieteni, ci persoane care te ademenesc să te droghezi și care, atunci când vrei să pui capăt acestui calvar, e foarte probabil să te pună la zid, să te elimine.
„De ce s-a inventat un drog care te face fericit? Nu uiți durerea, nu trece. Dar ești fericit că doare!”, se întreabă un alt protagosnist al documentarului. Unii consumă pentru a se simți bine. Alții o fac pentru că speră că astfel vor muri. Și mor mulți. E ușor să ajungi la supradoză. Unul dintre medici explică faptul că nu e nevoie de mult timp până intri în comă. În 30 de secunde de la supradoză ești deja în comă și pulsul inimii crește considerabil. Dependenții de heroină știu asta. Unii au trecut deja prin câteva astfel de episoade. Doar că mai știu și faptul că li se administrează Narcan în clipa în care ajung pe mâna medicilor. Își revin imediat. Și o iau de la capăt, de cele mai multe ori…
În SUA se știe că se face abuz de opioide. Oxicodina e cea mai căutată. Blochează durerea fizică și emoțională. Se eliberează numai pe bază de rețetă. Numai că industria farmaceutică cunoaște foarte bine că se face abuz. Pe de o parte, din partea medicilor care prescriu cu ușurință un opioid de ale cărui efecte perverse nu e nimeni străin. Pe de altă parte, din partea așa-zișilor pacienți care folosesc opioidele în scop recreațional, nicidecum pentru a-și calma vreo durere pe care o au în mod real. Statisticile sunt de groază: 80% dintre consumatori devin dependenți de calmante imediat ce le sunt prescrise aceste medicamente.
Dependența începe în adolescență, pe la 12-15 ani. Vrei să vezi cum e, numai că nu ai capacitatea de a înțelege că nu există o singură dată. Din acel moment, ești dispus să faci orice pentru a găsi bani pentru droguri. Unii aleg să fure, alții se prostituează. Familiile sunt disperate, dar nici nu au ce face… ajunși în clinici de dezintoxicare, scapă pentru o scurtă perioadă de timp. Ies și o iau de la capăt. Unul dintre dependenții de heroină din documentar spune că a bifat 20 de internări la dezintoxicare. Mereu a luat-o de la capăt. De teamă că le pot muri copiii în cazul în care i-ar abandona, părinții le alimentează dependența. Știu că au partea lor de vină și e greșit ceea ce fac, dar nu au încotro. Fac tot posibilul să le plătească facturile pentru internările în astfel de clinici. Înainte de a deveni dependenți, tinerii erau fericiți. După, totul se schimbă. Ești fericit doar dacă te găsești sub efectul drogurilor. Și cauți acea fericire pentru care ești dispus să faci orice. Anturajul și tentația de a vedea cum e par a fi principalele motive care-i împing spre prima doză. Apoi, urmează calvarul unor ani în care te lupți cu tine însuți, cu demoni, cu orice și oricine îți vrea binele.
În Cape e ceva firesc să vezi cum mor oamenii pe străzi din cauza consumului de heroină. Mulți privesc acest orășel ca pe o destinație în care pot face orice, ca pe o vacanță ori chiar un paradis. Ca localnic, ai două șanse. Ori te droghezi, ori ești un om normal, care merge la serviciu și își vede de viață într-un mod cât se poate de firesc. Doar că tocmai acest firesc e „buba” pentru cei mai mulți dintre dependenți. Dacă au norocul să fi scăpat de dependență, acest firesc li se pare plictisitor. Apare nevoia de haos, adrenalina aceea care te împinge să faci totul pentru a găsi bani ca să-ți cumperi droguri.
Filmul e dedicat în memoria a două protagoniste. Ambele au murit în urma unei supradoze. Una dintre ele afirmă chiar că e pregătită să se lase, că nu mai suportă tot acest calvar. Prea târziu. N-a mai apucat să vadă cum e să fii recunoscător pentru lucruri care, sub efectul drogurilor, te enervau la culme. Avea doar 23 de ani.
Consumul de droguri a luat amploare peste tot în lume. E o industrie despre care toți știu, dar aproape nimeni nu face nimic ca să o elimine. „Heroin: Cape Cod” mi-a amintit de serialul de pe Netflix, „Queen of the South”, în care se explică aproape în detaliu cum stă treaba cu drogurile și cartelurile din America de Sud. Sigur, deși tratează subiecte diferite- unul prezintă efectele consumului, iar celălalt arată cum se fabrică și distribuie totul-, numitorul comun e același: drogurile. Și mi-a mai adus aminte și de documentarul despre celebrul Club 27- Gone too soon.
Nu poți să condamni un dependent. Nu ești în pielea lui, deci nu știi ce anume îl face să recurgă la droguri. Ce poți să faci e să-i acorzi tot suportul și să cauți să-l îndrumi pe calea cea bună. Orice dependență e o luptă despre care nu putem vorbi dacă n-am trecut prin așa ceva. Totuși, ce putem face noi, ca societate, pentru aceste vieți ruinate? Am văzut, la aruncat cu vorbe aiurea stăm bine. Dar în concret, cum îi putem ajuta? Poate că nu-i lupta noastră, dar nu se știe niciodată când cineva drag se poate afla într-o situație similară. Și atunci e bine să fim pregătiți, să știm cum anume să intervenim pentru a nu lăsa dependența să-și facă de cap prea mult timp. Oricare ar fi aceasta. Și în România a luat amploare consumul de droguri, doar că țara noastră încă este sensibilă la astfel de subiecte la care nu are temele făcute. Numai că faci mai rău dacă ascunzi gunoiul sub preș.
Filmul documentar „Heroin: Cape Cod” se găsește pe HBO Max. E vechi, are vreo 7 ani de acum, însă subiectul e încă de actualitate. Și va fi multă vreme de acum înainte.
Un comentariu