Cine nu și-l amintește pe Chandler Bing, tipul acela haios și sarcastic din serialul FRIENDS? Chandler n-a fost doar un personaj. În realitate, Matthew Perry era chiar Chandler. A fost modalitatea prin care Perry și-a ascuns toate traumele, dependențele și temerile. Nici nu contează că e vorba despre o celebritate. Autobiografia scrisă de Matthew Perry- „Friends, iubiri și marele lucru teribil” e despre viață și măștile pe care oamenii le poartă pentru a masca durerile și trăirile interioare care nu le dau pace.
Cartea e o lecție de viață. E dovada vie că habar n-avem ce se petrece cu cei de lângă noi, chiar și-atunci când nu le găsim cusur. Și mai arată un lucru… toți ne dorim bogăție, crezând că e soluția pentru o viață minunată. Numai că sunt atât de mulți oameni celebri care ne spun contrariul! Sigur, e foarte posibil să le găsim scuza că e ușor ca ei să vorbească, vedete fiind. Nu, tocmai. Lor le e cel mai greu să rămână cine sunt. Lor le e teamă să se arate drept oameni. Nici ei nu mai știu care e realitatea- imaginea afișată sau cine sunt când ajung acasă. De aceea, mulți și cedează în fața unor vicii și dependențe. E ușor să vorbești din pielea altcuiva fără să fi fost în pielea sa.
„Hai să n-o iau pe ocolite și să-ți spun deschis: la ptruzeci și nouă de ani, încă îmi era teamă să rămân singur (…) îmi este teamă de propria minte; îmi este teamă de propriile gânduri; îmi este teamă că mintea mă va îndemna să apelez la droguri, așa cum a făcut-o de atât de multe ori înainte. Mintea mea e hotărâtă să mă ucidă. Știu asta.”, mărturisește Matthew Perry în „Friends, iubiri și marele lucru teribil”.
Nu mi-am imaginat că în spatele unui chip atât de vesel se află un suflet gol și singur, un om care, în relații, a părăsit întotdeauna primul și fără să aibă vreun motiv anume doar ca să nu fie el cel părăsit. O făcea de teamă. I se părea că nu e suficient de bun pentru nimeni. Se proteja pe el. Așa reușea să nu simtă despărțirea ca pe un abandon venit din partea persoanei iubite. Teama de abandon e trauma pe care și-a dezvoltat-o de mic. Părinții au divorțat la nici un an de când el s-a născut. S-a mutat în Canada, împreună cu mama lui, care lucra pentru Guvernul Trudeau. Tatăl lui rămâne în L.A., actor fiind. A crescut mereu cu altcineva, de aici nesiguranța. Își spunea că nu poate fi iubit de nimeni, că va rămâne mereu singur.
„Am preferat să trăiesc în mintea mea, nu în inima mea. Să gândesc și să nu mai simt. Era mult mai sigur așa, nimeni nu putea să îmi frângă inima. Cel puțin, nu încă. Și m-am schimbat. A apărut sarcasmul și nu permiteam nimănui să se apropie de inima ma. Nimănui.”
Matthew Perry s-a luptat toată viața cu dependența de alcool. La 14 ani a băut alcool pentru prima dată. A amânat momentul cât a putut. Se gândea la ce i s-ar putea întâmpla. De atunci și până la vârsta de aproape 50 de ani, Matthew Perry a stat la clinici de dezintoxicare și dezalcoolizare de 65 de ori! În zadar… A cedat mereu alcoolului și pastilelor. Prima dată a ajuns la dezalcoolizare la 26 de ani. Nu a fost o decizie pe care a luat-o singur. L-a sunat o fostă prietenă. I-a zis că simte că ceva nu e în regulă cu el și că vrea să-l ducă la doctor. A izbunit în plâns. I s-a confesat cu totul. În sfârșit, mai era o persoană care știa adevărul. S-a simțit eliberat de acel „lucru teribil” de care suntem avertizați din titlul cărții. Și anume, dependența de alcool a actorului.
„Privind acum în urmă, îmi dau seama că tot ce trebuia să fac era să-i mărturisesc cuiva ce simt, însă asta ar fi însemnat să îmi doresc cu adevărat să mă las. Și nu eram absolut deloc pregătit pentru așa ceva!”
Era plătit regește, era vedetă și nu credea că va ajunge să dea ochii cu Dumnezeu în timp ce mai toți medicii spuneau că va muri. I-a explodat colonul. I s-a spus că mai are 2% șanse să supraviețuiască. Și, totuși, a făcut-o. A supraviețuit! Prima persoană pe care a văzut-o la spital a fost mama sa. Și după toată încercarea asta, și-a dat seama că „singurul lucru bun a fost că niciodată nu m-am dat bătut. Niciodată nu am ridicat mâinile, zicând ‹‹Gata, nu mai rezist, ai câștigat!››. Ăsta e motivul pentru care acum am încredere în mine și mă simt pregătit pentru tot ce are viața să-mi ofere.”.
Înainte să plece la tatăl său, pe la 15 ani, Matthew Perry era printre cei mai buni jucători de tenis din Canada. Doar că viața îi rezervase alt drum spre celebritate, o celebritate pe care și-a dorit-o în mod real- „Doamne, poți să faci ce vrei cu mine. Doar atât te rog: ajută-mă să ajung celebru!”, avea să scrie în carte.
Matthew Perry decide să nu se mai ascundă în momentul în care Dumnezeu i-a dat a doua șansă. Abia acum era pregătit să-și spună povestea deloc nuanțată. Să se arate fix așa cum e el. Și fix cum nimeni nu și-ar fi închipuit vreodată că e: un om care a purtat o viață întreagă teama de singurătate, dependența de alcool și droguri. Bea mult. Venea beat pe platoul de filmare. Mirosea a băutură, dar aproape nimeni n-avea curaj să-i spună că ceva nu e în regulă.
De altfel, într-un interviu pe care l-a dat după ce a lansat cartea, Perry mărturisește că nu se poate uita la Friends dintr-un simplu motiv- știe exact ce consuma atunci, cât alcool bea și ce droguri lua în fiecare episod. Se descompunea de unul singur. Își făcea rău. În adâncul sufletului, îl măcina o suferință continuă. „Cerșeam în permanență atenție și dragoste (…) Aveam nevoie de dragoste, dar nu aveam încredere în ea!”, recunoaște de-abia în carte. Și de-abia după ce s-a aflat la poarta raiului și cineva l-a trimis înapoi ca să facă lucrurile altfel. Așa a decis că a venit momentul să nu se mai ascundă. Abia la 50 de ani a acceptat tot ce se petrece cu el. A fost un drum al naibii de greu. Dar a fost un drum pe care l-a parcurs de mână cu psihologul, „protectorul” său, așa cum îl numește.
„Acum, Dumnezeu este mereu alături de mine, ori de câte ori îmi deschid mintea și sufletul în fața măreției Lui. Greu d crezut că, după toate relele pe care le-am făcut noi, muritorii, El încă nu ne-a abandonat. Și tocmai asta e ideea: dragostea învinge întotdeauna. Dragoste și curaj, man, astea sunt cele mai importante. Am lăsat frica deoparte; acum merg tot înainte plin de curiozitate.”
2 comentarii