Nu mi-a fost deloc confortabil să urmăresc Luckiest Girl Alive. Filmul e pe Netflix. Nu-i genul meu de film, în sensul că unde văd ceva cu dramă, dau skip fără să stau prea mult pe gânduri. Numai că mi-am zis că poate nu-i așa rău, așa că m-am uitat. Și la final mi-au dat lacrimile doar pentru că am înțeles încă o dată cât de bolnavă e societatea în care trăim și cum, de teama de a nu cădea pradă în gura lumii, alegem să ascundem în noi tot felul de adevăruri și să purtăm povara unor traume care ajung să ne schimonosească în așa hal încât nici noi nu mai știm cine suntem.
Tânăra jurnalistă Ani Fanelli și-a construit „viața perfectă” doar pentru a uita coșmarul de a fi victima unui viol în grup, în adolescență. Un viol nedenunțat pentru că ea era eleva săracă dintr-o școală prestigioasă, cu mulți copii de oameni influenți și pentru că inclusiv propria ei mamă s-a îndoit de faptul că a fost violată, că e o victimă. Când scapă din casa violului, Ani e desfigurată de spaimă. Ajunge într-o benzinărie, acolo unde dă nas în nas cu profesorul de literatură, care se oferă să o ducă acasă la el și să o asculte. Împreună merg în biroul directorului, căruia Ani îi povestește prin ce a trecut, numai că nu vrea ca mama ei să afle despre ce i s-a întâmplat, așa că alege să tacă și să nu mai facă nicio plângere.
Ani le povestește chinul și celor doi prieteni ai ei. Pe unul dintre aceștia, tăcerea celor doi prieteni care au fost victimele unor întâmplări groaznice, îl scoate din minți. Câteva zile mai târziu, înarmat, intră în școală pentru a face dreptate. Îl omoară pe iubitul Anei de atunci, unul dintre violatori de altfel, și, când să-l împuște și pe celălalt violator (copil cu nume influent, împușcat în picior și care rămâne invalid), Ani îl înjunghie. Adică Ani și-a înjunghiat prietenul și și-a dalvat violatorul. Speriat că nu știe ce declarație va da Ani polițiștilor, violatorul i-o ia înainte și cumva o acuză de complicitate cu agresorul. Ani nu mai avea ce să facă, nimeni nu ar mai fi crezut-o, așa că a ales să tacă…
La mai bine un deceniu distanță de cele întâmplate, se face un documentar despre masacrul din acea zi. Ani e pregătită să vorbească pentru prima dată, să spună varianta ei, dar numai și numai pentru că urmează să intre în înalta societate din New York, adică acum e cineva, noul statut îi va da credibilitate, spune ea. Doar că, în timp ce se afla în fața camerei de filmat, apare violatorul, în scaun rulant, devenit între timp un soi de mentor și vindecător pentru sute de mii de oameni. Ani fuge. Nu poate să stea de vorbă cu el. Dar o va face într-o bibliotecă, la finalul lansării cărții lui, atunci când îl face să mărturisească că a violat-o. Ani înregistrează conversația și, cu dovada aceasta clară, decide să-și publice povestea „I was a victim, too…”. Reacțiile pe care le primește de la cititoare sunt cutremurătoare. Multe îi mulțumesc pentru că a avut curaj să vorbească în numele lor, că și ele au fost victime ale abuzurilor, dar n-au spus nimănui dramele prin care au trecut. Se regăsesc în povestea ei. Ani devine o voce a tuturor celor care au ales să tacă. Ea s-a eliberat, dar toate celelalte victime?
De ce spun că filmul mi-a amintit de mărturisile unor persoane? Pentru că nici acestea, la fel ca personajul principal din film, n-au vorbit în gura mare, n-au luat atitudine. Una dintre aceste persoane s-a dus la un interviu de angajare și acolo, în biroul unde aveau loc interviurile și erau poftite cele interesate să se angajeze, un libidinos a obligat-o să-i facă sex oral. Ditamai clădirea de birouri din Iași, deci nu vorbim de o locație obscură… Victima avea vreo 20 de ani, vorbim de ani mulți în urmă. Era un bărbat masiv, nimeni în jur, la cine să urle după ajutor? Atunci nu era ca acum. S-a văzut în situația de a nu ști ce să facă după ce a scăpat și… nu a făcut nimic. Nu a făcut plângere, n-a spus nimănui. Era secretul ei și-atât. Mie a ajuns să-mi povestească pur întâmplător, la ani buni distanță. Era prea târziu ca să mai facă ceva. A trăit cu trauma, dar a depășit-o.
Și mai știu cazuri… cazuri cu femei plecate în străinătate, prin diferite persoane de încredere, cărora li s-au luat actele imediat ce au ajuns la destinație și au fost tratate aproape ca niște sclave. Au scăpat ca prin minune și când s-au văzut acasă au ales să tacă. Nu i-au dat în vileag pe călăi, ci s-au conformat cu „gata, a trecut!”. Altele sunt victimele violenței domestice, dar nu pot părăsi domiciliul conjugal pentru că nu au unde să se ducă. Nu-și permit să stea în chirie, părinții le-au spus că îi face de râs. Statul nu oferă niciun fel de suport real, prin care să scoată victimele din acel mediu toxic, așa că victimele ajung să se complacă. Tac, își șterg lacrimile și sunt nevoite să trăiască în continuare în teroare.
Nu sunt scenarii de film, sunt povești reale, din păcate. Am acces la unele dintre aceste povești prin faptul că scriu. Nu pot să le judec alegerile pentru că nu a fost nimeni dintre noi în pielea lor, ca să ne putem da cu părerea. Nu știm ce am fi făcut noi în situații de genul și, între noi fie vorba, nici nu-mi doresc să știu cum e să te afli într-o astfel de circumstanță. Dar e cumplit să afli că tocmai ele, victimele, ajung să fie acuzate de societate, puse la zid de neica nimeni care n-are altceva mai bun decât să comenteze aiurea și să înjunghie și mai mult sufletul rănit al unui om. Oh, și cât de des se întâmplă asta la noi în țară! De câte ori n-am auzit că „sigur a căutat-o!”, „a făcut ea ceva!”, „păi alea-s haine, cu țâțele la veder? Bine i-a făcut!”. Da, te îngrozești când vezi astfel de reacții și-ți spui că nici nu mai are sens să le explici cât de deformată e realitatea în care trăiesc.
Nu pot să dau sfaturi, nu-mi permit să fac asta, dar tare mi-aș dori să văd că victimele de orice fel iau atitudine și nu mai acoperă faptele unor criminali de destine. Să strigi în gura mare că ai fost victima unui abuz de orice fel nu e o rușine, e dovadă că ești mai puternică decât ai crede. E un strigăt de ajutor pe care trebuie să îl auzim ca să putem ajuta. Nimeni nu citește gânduri. Nimeni nu știe cu adevărat ce e în sufletul unui om dincolo de imaginea „perfectă” pe care o transmite pe tot felul de rețele de socializare. Dar dacă aveți nevoie de ajutor, strigați!
Filmul m-a făcut să-mi amintesc și de un articol citit în Libertatea, care m-a cutremurat, pe care îl las aici. Acesta-i sistemul. Victime care sunt trimise la plimbare de către autorități pentru că-s minore și, în mintea lor bolnavă, asta înseamnă că n-au discernământ. Și nu o zic eu. Citiți articolul din Libertarea, unde vorbește un om din sistem, care și-a făcut cruce când a văzut munca de mântuială pe care au făcut-o alți colegi în ani de zile… ani în care victimele au fost nevoite să-nghită umilințe și orori!
Un comentariu