Traficul de persoane doare. Poate e o afirmație lipsită de sens, însă pentru cei care au avut ghinionul de a trece printr-o astfel de experiență, cu siguranță, resorturile strigă a durere, spaimă, răzbunare, sechele vechi care îmbracă forma normalului doar pentru a nu da de bănuit despre traume care-și pun amprenta asupra întregii existențe. Dincolo de titlul care avertizează, oarecum, cititorul că va primi informații profunde, „Vândută la 13 ani”, cartea lui Patricia McCormick vorbește despre un fenomen care, în România, cel puțin în ultimele luni, de la tragedia de la Caracal încoace, ține cu sufletul la gură o țară întreagă: traficul de persoane.

             „Vândută la 13 ani”, cartea tratează partea întunecată a acestei lumi în care chiar nu știu dacă vom avea vreodată suficiente puteri încât să credem pe deplin că putem schimba ceva. Poveștile vii deschid întrebări, iar când mărturiile reale ale unor personaje de carte însuflețesc percepția asupra vieții, oriunde te-ai afla și orice griji ai avea, brusc, ți se pare că viața-i minunată, chiar dacă nu ai bifat încă vacanța la care visezi de atâta vreme! Autoarei plasează acțiunea în Nepal, acolo unde părinții își vând de bună voie fetele pentru câțiva bani, sărăcia fiind „motivația” cea mai puternică. Fetițele, la vârste fragede, chiar cred că sunt trimise într-un loc în care le va fi bine, dar ajung, în cele din urmă, să trăiască un coșmar care le face să-și pună semne de întrebare sau chiar să le aducă în pragul disperării de a-și lua zilele doar pentru a scăpa de chinurile prin care trec.

                   Lakshmi, personajul principal, un copil harnic și inteligent, care trăiește visul taților de a avea băieți, considerând că fetele chiar ca un blestem, în pofida vârstei fragede, gospodărește în bătătură cot la cot cu tatăl vitreg și mama sa, chiar dacă tatăl e un împătimit al jocurilor de noroc, care lipsește deseori de acasă. Copila nu vede munca drept povară, ci dimpotrivă, are încredere că viața îi va zâmbi și o va trimite în casa unei familii bogate, astfel încât, din banii câștigați, să poată trimite și acasă anumite sume, în semn de recunoștință față de părinți. Și, în naivitatea specifică vârstei, chiar crede că-și va trăi visul în momentul în care tatăl ei o vinde unei străine care o ducă în India, culmea, la Casa Fericirii, un bordel infect, condus de Mumtaz, o doamnă aspră, avidă după bani și imună la suferințele pricinuite de violurile la care sunt supuse femeile pe care le are în „grijă”.

Suferința asta, pe nume speranță, este atât de crudă și de căpoasă că o să mă omoare cu zile.

                    Aici, în Casa Fericirii, Lakshmi va cunoaște ororile „sclaviei” moderne. Nimic nu contează pentru traficanți. Nimic altceva decât banii, ceea ce face ca romanul să capete o formă de profundă tristețe și o suferință care atinge cititorul. În pofida tratamentelor la care sunt supuse, fetele de aici trebuie să se prefacă în permanență pentru a crea impresia că sunt fericite. Dacă nu, sunt pedepsite. Trebuie să muncească silit pentru a-și plăti datoria la Mumtaz, singura care înțelege calculele pe care le face, parcă, la nesfârșit. Amenințarea cu care le ține prizoniere e faptul că ar putea ajunge în stadă, iar în fața lumii nu vor fi altfel decât batjocurite pentru viața de prostituată. Mumtaz știe că doar o virgină valorează mult, iar după ce fecioria îi este luată, e tratată ca ultimul om. Nu contează că e bolnavă, că suferă, că nu are o stare bună. În caz că nu execută, e maltratată, pedepsită. Sunt chinuri pe care autoarea le descrie în detaliu, detalii care ating și cea mai insensibilă inimă. Și, totuși, într-o bună zi, americanii revin și… o salvează!

Închid ochii strâns. Nu știu ce să mai cred. Am crezut că străina în rochie galbenă ca un nor mă ducea la oraș ca să muncesc ca slujnică. Am crezut că Nenea Soț o să mă apere de oamenii răi de la oraș. Am crezut că dacă muncesc din răsputeri aici, la Casa Fericirii, o să reușesc să-mi plătesc datoria. Și am crezut că merită să îndur totul de dragul familiei mele. Mi-e prea teamă să cred. Așa că o să cred atunci că acest ins rozaliu și ciudat e doar un vis, o înșelăciune crudă a minții mele. O să cred că n-o să-l mai văd în fața mea când deschid ochii. Număr până la 100. Mai număr o dată până la 100 și deschid ochii. E tot în fața mea, cu manualul vechi de nepaleză în mână. – Casa aceea curat, zic. Vreau să merg acolo.

 

                    Cartea vorbește și despre prietenia care se leagă între fete, modul în care reușesc să se mai acopere. E o dramă dusă la nivel de artă beletristică, dar substratul atenționării asupra unui fenomen de mare amploare la nivel mondial rămâne. Practic, în nota finală a autoarei, aflăm că „în fiecare an, aproape 12000 de fetițe nepaleze sunt vândute de familiile lor, cu intenție sau din neștiință, condamnându-le la o viață de sclavie sexuală în bordelurile din India. Pe plan, mondial, Departamentul de Stat American estimează că aproape jumătate de milion de copii cad anual victime traficului de persoane, ajungând pe piața prostituției.”.

Însă cel mai mult m-au emoționat și m-au inspirat interviurile cu supraviețuitoarele. Aceste tinere, se înțelege că au trecut prin niște chinuri de nedescris. Și, totuși, vorbesc despre ce li s-a întâmplat cu toată deminitatea din lume.

                „Guvernul României nu îndeplineşte în totalitate standardele minime în vederea eliminării traficului de fiinţe umane, însă depune eforturi semnificative în acest sens. Aceste eforturi includ inclulparea mai multor suspecţi de trafic de persoane şi adoptarea unei strategii naţionale pe cinci ani şi a unui plan naţional de acţiune. Cu toate acestea, guvernul nu a demonstrat eforturi sporite comparativ cu perioada anterioară de raportare. Instanţele au condamnat un număr semnificativ mai mic de traficanţi, iar autorităţile au identificat un număr considerabil mai mic de victime, continuând declinul multianual al acestor eforturi. Corupţia endemică şi presupusa complicitate la infracţiuni de trafic de persoane au continuat nepedepsite, în special în cazul funcţionarilor publici care exploatau minore aflate în centre de plasament de stat. În continuare, judecătorii nu au beneficiat de pregătire specializată pentru cazurile de trafic de persoane şi lucrul cu victimele, ceea ce a avut efecte negative asupra protecţiei martorilor, returnării victimelor şi condamnării traficanţilor. Mai mult, insuficienta finanţare de către guvern a serviciilor de asistenţă şi protecţie a continuat să fie o problemă, lăsând majoritatea victimelor neprotejate, predispuse la noi traume şi vulnerabile la noi acte de trafic de persoane. Drept urmare, România a fost retrogradată şi inclusă în Nivelul 2 Listă de monitorizare.”, se arată pe https://ro.usembassy.gov/ro/raportul-privind-traficul-de-persoane-2019/.

sursa foto: citate365.ro

 

Author