„De ce iubim cu toții familia Lindbergh? Datorită lui Anne, mi-am dat seama terminând de scris Soția aviatorului. Anne- Anne cea tandră, curajoasă, dârză- e motivul pentru care noi toți ‹‹iubim familia Lindbergh››”, concluzionează Melanie Benjamin, după a așternut pe hârtie o ficțiune biografică de excepție.

                   „În 1927, Charles Lindbergh devine eroul unui secol obsedat de progres, efectuând primul zbor transatlantic fără escală, de la New York la Paris”, sunt primele cuvinte de pe coperta „Soția Aviatorului”, cartea scrisă de Malanie Benjamin într-un mod magistral, în care faptele istorice și frământările eroinei principale, Anne, se îmbină atât de armonios, încât nici nu te-ai gândi vreodată că-n carte au fost inserate și pasaje fictive. „Cele pe care le imaginez sunt adevărurile emoționale, relațiile, motivele pentru care aceste personaje istorice fac lucrurile pe care le fac. Cred cu adevărat că viața lăuntrică poate fi explorată doar în romane, nu în istorii- și nici măcar în jurnale și scrisori”, e răspunsul autoarei atunci când, după trei romane istorice scrise, e întrebată de cititori care părți au fost imaginate și care s-au întâmplat cu adevărat.

Cum a început povestea de dragoste

                Anne Lindbergh e soția Aviatorului. Sau fiica ambasadorului Morrow. Sau o celebră scriitoare. Toate titulaturile întruchipează un personaj care a stat mereu în umbra soțului, ca o „fată cuminte”. Și-a uitat propriile visuri și l-a urmat pe el, eroul Charles Lindbergh. Era „echipajul lui”. Până într-o zi…

                    Când Anne îl întâlnește pe Charles, la o recepție a familiei sale, în Mexic, Charles era deja eroul Americii. La 21 mai 1927, Charles Lindbergh a încheiat „primul zbor transatlantic din istorie, în comandă simplă, fără oprire, pilotând avionul Spirit of Saint Louis pe o distanță de 5810 kilometri din Long Island, New York, până la Paris, Franța, în 30 de ore și 30 de minute”. Așa a intrat în istorie.

                             Când ajunge la recepția ambasadorului, Charles avea întreaga lume la picioare. Era EROUL. Anne Morrow era fiica ambasadorului SUA în Mexic, studentă în ultimul an la același colegiu la care au mers toate fetele din familia Morrow, la Smith. Era talentată la scris, premiată și deseori văzută ca o viitoare mare scriitoare. La recepția cu pricina, Anne e invitată să zboare cu Charles. Doar ei doi, pe ascuns. Nu și-ar fi imaginat că se va îndrăgosti de cel mai râvnit bărbat al Americii. Cu atât mai puțin el de ea. Ba mai mult, familia lui Anne spera că Elisabeth, fiica mai mare, îi va pica cu tronc lui Charles.

                                Trec câteva luni și cei doi nu-și mai vorbesc. Anne se resemnează, numai că fix în clipa în care nici nu-și mai imaginează că ar putea fi ceva, Charles își face apariția în casa familiei Morrow, unde Anne se mutase pentru a avea grijă de fratele ei bolnav, Dwight. „Mă simt singur… m-am simțit singur în ultimele luni. Mi- trecut prin minte că ar fi mai bine să am pe cineva cu care să împărtășesc asta… totul. Din clipa în care te-am întâlnit în Mexic, mărturisesc că m-am întrebat… m-am gândit la tine. Și apoi azi. Te-ai descurcat foarte bine. Ca un aviator. (…) Ciudat e că m-am temut pentru tine. M-am temut să nu te rănești cumva. N-am mai simțit niciodată așa ceva, trebuie să-ți spun.”, sunt cuvintele pe care Charles Lindbergh i le spune lui Anne când o revede, după ce ajung din nou pe pământ, în urma unui alt zbor. Cu alte cuvinte, o cere în căsătorie. Vestea o dă peste cap pe Anne, dar acceptă. În fapt, după cum chiar fratele ei i-o spune, „mereu ai vrut să te măriți cu un erou, Anne, nu mai ții minte?”.

Charles Lindbergh, sursa foto: getty images

 „Totdeauna am vrut să fiu eroul tău!”       

                         Acțiunea romanului interferează momentul prezentului, anul 1974, cu note din jurnalele Annei. Așa e construit firul epic. Romanul curge firesc și reușește într-un mod natural să îl facă pe cititor să nu lase cartea din mână, să vrea să afle și mai multe.

                             „Soția aviatorului” începe în prezent. Anul 1974. Anne și Charles Lindbergh sunt în drum spre insula pe care el a cerut să fie înmormântat. Sunt ultimele clipe ale eroului, numai că Anne ține în mână câteva scrisori ale soțului ei către alte femei. Scrisori de adio pentre ele. I le-a dat asistenta, la spital, doar pentru că aceasta îi citise cartea și o iubea pe Anne și a vrut să știe adevărul. „De ce?” e întrebarea care nu-i dă pace lui Anne. „De ce?” a trădat-o pe ea, după 45 de ani de căsnicie. Eroul horcăie.

                                Anne găsește momentul potrivit să-l întrebe de-abia când ajunge pe insulă. Atunci, când îi arată scrisorile lui Charles, are parte de un șoc și mai mare. Eroul a dus o viață dublă din care au rezultat șapte copii. Se pare că eroul, pe lângă căsnicia oficială cu Anne, a mai avut alte trei familii, în Berlin. Anne este în stare de șoc. Că o trădase pe ea putea să accepte, mai ales că în ultimii ani și ea făcuse același lucru cu medicul familiei, dar nu înțelegea cum de Charles a ales să-i trădeze și pe copiii lui.

                            Nu apucă să primească răspuns pentru că marele erou, azi neputincios, ajuns o fărâmă de om, își dă ultima suflare. Nu înainte ca Anne să-i spună că nu regretă că s-a căsătorit cu el și că îl iubește. „Totdeauna am vrut să fiu doar eroul tău. Celelalte femei nu mi-a păsat ce cred despre mine. Dar tu…”, sunt cuvintele lui Charles, la care Anne îi răspunde că nu i-a trebuit un erou, și-a dorit doar să fie iubită. E cumva și modul prin care cei doi își iau adio unul de la celalălt. Dar Anne, în pofida veștilor care o zdruncină și-i ridică și mai multe semne de întrebare, promite că va onora cu demnitate memoria soțului, că va urca pe toate scenele pe care va trebui să ridice distincții post-mortem și că va lăsa în memoria colectivă doar povestea știută a eroului, viața care deseori a fost pe prima pagină a ziarelor.

Recordurile în aviație ale lui Anne Lindbergh

                        Anne Lindbergh n-a fost doar soția aviatorului. Și n-a fost doar echipajul lui Charles. Anne Lindbergh, dincolo de imaginea timidă, a fost o femeie curajoasă, care a bifat propriile recorduri. A fost prima femeie din SUA care a obținut licența de pilot de planor.

                         A fost printre primii radiotelegrafiști din lume și singurul copilot în care el, eroul, soțul ei, a avut încredere în toate zborurile de explorare pe care le-au bifat împreună. Când fiica cea mică nu crede că mama ei a pilotat avioane, știind doar că tatăl ei e pilot, și-i spune că ea e doar „mama”, Anne cade pe gânduri.

                          Își dă seama că a renunțat la atât de multe doar de dragul lui Charles. Că inclusiv cartea pe care el a scris-o a fost șlefuită în formă finală chiar de ea. Doar că eroul n-a menționat pe nicăieri acest lucru. Anne a fost mulțumită că i-a dedicat cartea, însă nu și-a reprimat furia când eroul, aflat pe scenă pentru a primi încă o distincție, de această dată literară, a uitat să-i mulțumească tocmai ei, „echipajul lui”, dar n-a uitat să le mulțumească celor care au construit avionul cu care el a scris istorie, cu care el a zburat la Paris, în mai 1927, și a devenit erou.

Anne Lindbergh; sursa foto: national geographic                  

 

Anne începe să se distanțeze de cel pe care l-a iubit cu toată ființa

                              Anne Lindbergh începe să îi răspundă soțului de-abia la maturitate. El pune reacțiile ei pe seama faptului că Anne începe să meargă la psihiatru. Îi spune că nu sunt cuvintele ei, însă Anne e capabilă de-abia acum să vadă singurătatea în care s-a afundat doar de dragul lui. Când copiii cresc și pleacă fiecare la colegiile dorite, Anne cere să își ia un apartament în New York, să plece din pustietate.

                            Charles trece tot mai rar pe acasă, ea se vede izolată. Are nevoie să socializeze. Are deja peste 50 de ani, începe să fie stăpână pe ea. Participă la tot felul de serate, organizează chiar ea întâlniri. Charles nu o mai recunoaște, dar nici nu scapă ocazia de a-i arunca în față ideea că ar fi trebuit să se aștepte la așa ceva, că doar e fiică de ambasador. Anne, tot mai singură și abandonată de soțul ei, mereu plecat, găsește dragostea care i-a lipsit în brațele doctorului familiei. Va fi secretul ei. Va fi secretul lor. Și va continua să fie și o prietenie frumoasă inclusiv după ce cei doi încheie orice raport de natură fizică.

„Tăcerea era răspunsul cu care soțul meu se simțea cel mai bine!”, afirmă Anne Lindbergh

                                        Tăcerea lui, dar mai ales tăcerea ei. Eroul nu putea fi contrazis. Eroul știa totul. Eroul era eroul. Și mai ales… eroul nu plânge niciodată. Și tocmai pentru că nu plânge niciodată, eroul i-a interzis inclusiv lui Anne să plângă chiar și atunci când primul lor copil este răpit și găsit mai apoi mort.

                                          Anne trebuie să-și înăbușe durerea tot de dragul soțului, să uite întâmplarea și să își vadă de planurile lor. De fapt, de planurile lui… căci Anne, după ce s-a căsătorit, n-a făcut niciodată ceea ce ea și-a dorit. A făcut doar ce a dorit el, Charles, eroul. Prima care observă acest lucru e chiar sora mai mare, Elisabeth, cea care o întreabă direct pe Anne „când ai făcut ceva pentru tine, nu pentru el?”.

                                      E un adevăr dureros. Anne e nedumerită și chiar revoltată. Se întoarce la sora ei, însă are parte de alt șoc: Elisabeth e în brațele prietenei sale, cu care se sărută. Nu spune nimic. Mai târziu, în carte, vedem zbuciumul lui Elisabeth care recunoaște că își dorește o familie, că vrea copii, că nu poate să mai ducă viața pe care partenera sa o duce, că nu poate să facă față presiunii. Elisabeth se va căsători în cele din urmă, însă va muri de tânără, din cauza unei pneumonii. La scurt timp după, soțul lui Elisabeth, rămas văduv, se va căsători cu cumnata sa Con, adică cu sora mai mică a lui Elisabeth și a lui Anne.

Drama famliei Lindbergh- copilul răpit și găsit mort

                                  Nici copiii nu și-au văzut vreodată tatăl plângând. Anne chiar e întrebată dacă „tata a plâns vreodată?”, însă nu e sigură pe răspuns… pe patul de moarte, în rucsacul jerpelit cu care Charles a călătorit peste tot, Anne găsește o fotografie înrămată. E fotografia cu ea și cu Charlie, primul lor născut. Atunci Anne își dă seama că eroul a avut suflet și că și-a consumat trauma pe interior, fără ca nimeni altcineva să afle.

„Într-o zi, la vreun an după ce copilul fusese găsit mort, Charles a dat peste mine bocind după un copac din grădina de la Next Day Hill, atât de mistuită de dorul după fiul meu, încât o simțeam în fiecare respirație. Mă furișam zilnic, crezând că el nu știe. Totuși, a apărut dintr-o dată acolo, privindu-mă de sus cu un colț al gurii ridicat a silă. Și a sărit cu gura la mine de parcă așteptase luni de zile momentul ăla; m-a ocărât, făcându-mă slabă, josnică, distrusă iremediabil (…) M-am disprețuit că l-am lăsat să-mi vorbească astfel!”, mărturisește Anne.

 

                         Charles decide că e mai bine să îngroape evenimentul nefericit din ’32 și să nu le spună celorlalți copii că au avut un frate care a fost răpit și găsit mort, al cărui cadavru a fost incinerat. Au uitat, în schimb, că evenimentul va rămâne marcat în manualele de istorie… de aceea, când Jon se întoarce de la școală și o întreabă pe mama sa dacă e adevărat, Anne e nevoită să rememoreze totul și să-i spună adevărul. Singură, căci Charles e din nou plecat.

După tragedie, decid să părăsească SUA 

                                 Tot Charles e cel care decide că e mai bine pentru ei să părăsească SUA. Eroul vede în mass media americană principalul vinovat pentru tragedia care le-a lovit familia. Presa era avidă să știe tot. Au apărut în presă fotografii, piste, tot ce nu trebuia să apară pentru a nu pune presiune pe făptași și să-i oblige cumva să-i pună capăt micuțului. Se stabilesc în Marea Britanie o perioadă.

                               Zboară. Doboară și alte recorduri, așa cum o făceau și înainte de a li se naște primul copil. Premii, distincții peste distincții. Numai că toate purtau un singur nume „numele lui”. „Niciodată numele meu”, își dă seama Anne.

                                 Cuplul Lindbergh zăbovește o bună perioadă și în Germania, acolo unde Hitler are grijă să țină presa departe de ei. Acest lucru îl încântă pe Charles, care vrea să se mute aici. Era vremea de dinainte de război. Charles e rugat de către americani să inspecteze flota aviatică germană și să le dea raportul. O face și le spune că nemții au cele mai performante aeronave.

Medalia oferită de Hitler și întoarcerea în SUA

                                Când se întoarce înapoi în SUA după teribila noapte în care Hitler începe să-i omoare pe evrei, Charles Lindbergh devine o voce importantă care susține că SUA nu trebuie să se implice în războiul europenilor. Apar în presă imagini cu medalia pe care Hitler i-a oferit-o eroului. Deodată, eroul e văzut drept nazist. Neagă aceste crezuri, însă numai Anne știe cu adevărat ce credea Charles…

                               SUA îl țin pe tușă pe erou, chiar dacă e expert în aviația militară. I se refuză implicarea. Charles simte că înnebunește, zborul e viața lui, așa a fost dintotdeauna. Pentru Charles, primejdia e pe pământ, nu în aer. Așa i-a zis lui Anne chiar de la primele lor întâlniri. Totuși, în acele vremuri tulburi, Henry Ford îi dă o șansă lui Charles și-l ia să lucreze pentru el. Aproape nimeni n-avea curaj să îi spună lui Ford că nu e bine ceea ce face.

Charles Lindbergh, evitat de americani, este cooptat de Henry Ford. Anne nu mai vrea să zboare, se dedică familiei.

                                 Henry Ford era singurul capabil să-l sfideze chiar și pe președintele SUA. Charles reîncepe să fie activ, să plece de acasă, să zboare. Timp în care Anne, așa cum nu și-a imaginat vreodată, se transformă în casnică, adică fix în ceea ce, în anii studenției, i se părea un scenariu îngrozitor ori de câte ori își auzea colegele că îi spuns că „asta vom face noi, tinerele promițătoare de la Smith”.

                              Anne nu mai dori să zboare pentru că nu mai vrea să-și lase copiii singuri. Devine mamă cu normă întreagă, ceea ce lui Charles îi displace. Chiar i se face silă. E de-a dreptul șocat când îi spune că ea nu va mai zbura, că-l lasă doar pe el. Totuși, Charles nu uită că ea e „scriitoarea familiei”, așa că atunci când decide să-și scrie cartea, la ea apelează. Chiar și atunci o înțeapă subtil pe Anne, care refuză în primă fază pentru că știe că Charles e capabil să scrie singur o carte, așa cum și-a scris singur atâtea discursuri care au rămas în istorie- „nu vreau să fiu bădăran, dar… până acum nimeni n-a îndrăznit să te atace pe tine. Tu ești… tu vei fi mereu mama îndurerată a copilului, așadar fără cusur. Motiv pentru care te afli într-o poziție perfectă, serios. Dacă îi dai cauzei noastre glasul tău, numele tău, o vei înnobila…”. Sunt iarăși vorbe cu care Charles reușește să o sensibilizeze pe Anne. Decide să-l redea americanilor pe eroul lor. Decidă și își redea ei propriul soț. Acceptă. Numai că tot ce scrie i se întoarce împotrivă. Asta pentru că erau vremuri tulburi, lumea n-a uitat ipostazele în care eroul s-a aflat bună perioadă de timp.

                     „Eram Mamă. Eram Soție. Eram Tragedie. Eram Pilot. Toate mă alcătuiau pe mine, iar eu, pe ele. O soartă de care noi, femeile, nu putem scăpa; alții vor avea mereu pretenții de la noi, într-un mod în care de la bărbați pur și simplu nu au. Dar oare nu suntem întotdeauna, înainte de toate, femei? Oare nu există tărie în asta, biruință, claritate- în toate stadiile vieții unei femei?”, scria Anne, atunci când a decis să dea glas vocii sale care a stat prea mult timp răgușită, înăbușită din dorința de a-l scoate pe el în evidență. Pentru poporul american, multă vreme Anna n-a fost decât cea care trebuia să aibă grijă de erou. Asta îi spunea poporul de fiecare dată când erau în public… totuși, Anne n-a fost niciodată o simplă umbră. Numai că Anne și-a dat seama de asta târziu de tot, atunci când a rămas singură… „în sfârșit eram puternică. Eram capabilă. Capabilă să-mi separ viața de a lui; capabilă să mă separ de el. Ca orice operație chirurgicală, nu avea să fie lipsită de durere și regret”.

Author