Am plecat mult prea devreme de acasă, iar taxiul cu care am călătorit preţ de aproximativ 30 de minute la o oră de vârf, aproape că m-a băgat într-o profundă depresie din cauza unui asurzitor, nesincronizat şi distorsionat interval de terţă, două sunete eliberate neîntrebat şi neîntrerupt dintr-un dispozitiv care chiar nu ştiu la ce putea să folosească, însoţite de un cuvânt care adâncea starea mea de tristeţe aproape patologică, apărută totuşi…din senin. „Atenţie”. Sec, nazalizat, inexpresiv, obsesiv, insuportabil de ascuţit, devenind de-a dreptul tăios şi ştiu sigur că aşa a fost pentru că semnele au rămas vizibile mult timp după sosirea mea la destinaţie, loc în care, odată ajunsă, toată lumea mă întreba dacă sunt bine, dacă mi-e rău, dacă am vreo problemă etc. Norocul meu a fost umărul fiicei mele, Eva. Am avut de ales între a urla la şofer „Opreşte dracului măgăoaia asta” sau să mă las cufundată într-un soi de somn intenţionat, forţat, un fel de abandonare a unei realităţi care îţi poate scoate toţi demonii din tine, fapt ce nu ar fi fost compatibil cu onoarea şi nivelul de civilizaţie ale unui redactor de revistă ca mine… Căci asta eram în acel moment nefast: un redactor venit la un eveniment al revistei la care scrie, Revista InSociety. Cred că am adormit buştean vreo 10 minute.

Debutul Serilor InSociety a fost făcut aşadar într-o seară de decembrie… Cred că interiorul The Mirror Academy a fost amenajat dintotdeauna pentru astfel de întâlniri. Ce-i drept, de fiecare dată am simţit că acel loc are ceva special. Pe lângă estetica de tip aristocratic, casa care adăposteşte The Mirror Academy are viaţă. Totul e în mişcare. De la obiecte de mobilier precum scaune sau mese plasate în plan vertical pe pereţii încăperii principale, la fotolii mobile, uşi vintage, aşezate pur şi simplu în decor, dar plasate strategic în unghiuri din care oricând ai putea avea impresia că mai intră cineva, oglinzi peste tot… Multă culoare. Caldă. Un loc în care vii doar dacă ai de gând să fii fericit… Cum este de altfel Laura, omul care trăieşte la maxim fiecare secundă, omul care vibrează cu tot ce este acolo, omul care şi-a pus amprenta în fiecare colţişor. Deşi era abia 17.10, Laura era preocupată ca totul să fie perfect! Bradul era tot la locul lui, după trei aterizări neaşteptate, după peripeţii întregi de tăiere, ancorare, legare, reancorare etc. Deci, cu un brad încă în suport şi pe măsută, cu vinul rece, paharele şi dulciurile pregătite, noi, fetele de la InSociety, ne-am pus pe aşteptat. Dar nu oricum, ci cu toată bucuria din lume! A! Şi cu o Elena bebeluş de toată frumuseţea! Lângă brad.

Rând pe rând, prietenii InSociety au început să apară. Eliza, Nixon, Aslyn, Ofelia, George, Gabriel, Ionuţ, Andreea, Veci, Ioana, Cuky, Ioana, Mirela, Iustina cu încă trei prietene şi tot aşa…

Cred că s-a vorbit despre orice, de la vestimentaţie la alimentaţie, de la muzică la carte, de la teatru la balet, de la copii la bătrâni, de la reţete de priconuci la soiuri de vin, de la machiaj la criosaună, de la spa la Vocea României… Şi câte şi mai câte! A fost multă bună dispoziţie, o energie colectivă deosebit de binefăcătoare, un soi de terapie.

Eu venisem cu gândul să colind. În primul rând să colind şi mai apoi să fiu redactor… Când colega mea, Teona, mi-a înţeles gândurile când am întrebat de colinde şi a rostit cuvintele „Eu cred că ar fi foarte frumos ca Mihaela să ne cânte un colind” mi-am dat seama că eram complet nepregătită, că nu îmi făcusem vocalizele, că nu era timp de alintături, tahicardie şi aritmii… Of, emoţiile astea! Doar de asta venisem, nu? Să ne bucurăm, să împodobim bradul, să colindăm. De bucurat ne-am bucurat, de împodobit, ştiţi deja, cele trei căzături, mai era de colindat. Bine.

Mi-am luat fata lângă mine şi am început. Cu toată inima! Din tot sufletul. Pentru toţi cei care erau acolo, pentru toţi cei care nu au reuşit să ajungă, pentru toată planeta! Colo sus pe-un deal frumos/Unde-i Cerul luminos/Într-un leagăn stă culcat/Fiul Maicii înfăşat/Leagăn verde legănel/Tot din lemn de păltinel/Leagăn verde legănel/Tot din lemn de păltinel cu un rallentándo tremurat, plin de emoţie sinceră.

Mai apoi, ne-am apucat să ne bucurăm într-un glas cu O, ce veste minunată! Puţini curajoşi, dar suficienţi cât să simţim că vine Crăciunul. Un Crăciun al Naşterii de lumină, de bunătate, de gânduri curate.

Multe fotografii, multe îmbrăţişări, multă pace!

O seară de joi în care fiecare cuvânt părea rostit cu grijă, fiecare gest aluneca spre inimile noastre, fiecare sorbire din pahar părea a da mai multă energie creatoare, mai multă speranţă… Fiecare privire căuta parcă o linişte tot mai puţin prezentă în noi. Fiecare luminiţă din brad părea a spune o poveste…

O poveste cu oameni care ştiu să se bucure. Cu zâne, cu prinţi, cu Ilene (Cosânzene), cu amintiri, cu armonie, pace şi prietenie. Într-o seară de decembrie.

Într-o joi.

Author