Textul este un pamflet și trebuie tratat ca atare.
După traversatul orașului de întreg alaiul cu mașini scumpe, baloane, tul, păpușa pe capotă, camere mobile, oameni îmbrăcați frumos și cerșetorii de la semafor, a urmat slujba la biserică. Odată ajunși pe strada pe care se află lăcașul sfânt, încet-încet s-au liniștit și claxoanele și ochii păpușii. Instantaneu s-a instalat o stare de smerenie fățarnică, mimată. În pronaos au început lupte corp la corp între soacre și trepăduși. Ele vor să se asigure că toate feliile de pastramă, caș, urdă, roșii, castraveți, pișcoturile, fursecurile și prăjiturile cu nucă și cremă de lămâie făcute până în noapte târziu sunt expuse pe masa principală din dreapta bisericii, lângă icoana făcătoare de minuni. Ei strâmbă din nas că nu acolo ar trebui așezate toate cele de-ale gurii, ci exact pe partea opusă, lângă icoana Sfintei Maria Magdalena. Doar că acolo sunt niște flori superbe din plastic care nu pot fi mișcate din loc. Ce-i drept, asta chiar nu ar trebui să se întâmple, mai ales înainte de nuntă, nici cu riscul de a lăsa toate pișcoturile și prăjiturile în grija tuturor nesfinților din biserică (daca mireasa e alergică?)!
Câțiva copilași aleargă de-a lungul și de-a latul bisericii, trăgând după ei capete din covoarele persane umede. Afară e zăpușeală, lumea freamătă nerăbdătoare să intre în biserică, la răcoare. Mireasa își face un ultim finisaj al machiajului. Scoate din geanta purtată de o domnișoară de onoare, pe rând, fardul de obraz, pensula, apoi creionul dermatograf, rimelul și la final, rujul. Roșu ca focul. Mirele alternează nervos stângul cu dreptul ca la un antrenament înainte de săritura în lungime. Își freacă mâinile, încercând apoi să le treacă prin păr. Mișcarea nu funcționează pentru că doamna de la coafor a scăpat prea mult fixativ.
Lumea zumzăie, râde, tușește, meditează și iar râde.
Deodată, dascălul strigă precipitat și militărește din interior, în ușa bisericii: „mirele!”. Întreaga masă de oameni se reorganizează, mirele își face loc prin mulțime cu un șervețel umed între palme. Ajuns în biserică se supune întregului ritual dinaintea intrării miresei: nu se închină, dar, după ce abandonează șervețelul în strană, peste partiturile corului, apucă vrednic buchetul curgător de cale negre și albe pus la dispoziție de un cavaler de onoare. Cu vădită emoție se așează în fața mesei cu Sfânta Evanghelie, cununiile, sfeșnicele și crucea.
În prag, mireasa așteaptă să își revadă mirele. De undeva, dintr-un colț se aude un glas stins, înfundat: „mireasa!”. În biserică încep să intre câteva domnișoare de onoare. Înalte, scunde, blonde, brunete, bronzate, albe ca laptele, frumoase, urâte. Fiecare aruncă din niște coșulețe petale de trandafiri. Ele sunt, de departe, tot miezul nunții! Cel puțin la biserică așa a fost: decolteuri de la gât și până la buric, lungimea rochiilor nu mai mult de 2 centimetri sub fund, pantofii, niște chestii imense, cu talpa foarte groasă și foarte colorată în funcție de culoarea papionului cavalerului de onoare ce le însoțește, iar machiajul e, la fiecare, o priveliște în toată splendoarea! Una singură arată ca o nebună: rochia este peste genunchi, chiar îi atinge gleznele! Culoarea este de un verde tulburător care îi acoperă corpul într-o eleganță cu totul aparte, fără niciun decupaj în niciun loc, nici pe pulpe, nici pe talie, nicăieri! În picioare poartă o pereche de sandale argintii cu toc simplu, nici prea înalt, nici prea mic, accesoriile le reprezintă o pereche de cercei lungi argintii cu smarald. În mâna dreaptă are o gentuță pătrată argintiu stins, iar în mâna stângă un buchet cu câțiva trandafiri roșii, nefiresc de simplu. Doamne, nu are nici hârtie decorativă, nici panglici umblătoare, nici plante ornamentale. Nimic. Nu-mi închipui cum de se mai poate vinde așa ceva…!
Nu am înțeles ce caută meșele blonde la fete brunete și invers! Sigur sunt înapoiată, îmi asum!
Intră și mireasa. Mirele atârnă pe brațele miresei imensul buchet alb-negru, ușor funebru. Începe slujba. Totul decurge lin, într-o succesiune firească, specifică. Copiii cer diverse. Corul (alcătuit din seminariști unul și unul) dă răspunsurile, evitând contactul vizual direct cu onoarea din biserică. Din când în când se aude „ssssst”, de undeva dintr-un colț. Ca la un semn, copiii încep să caute haotic pe sub masă, printre picioarele nuntașilor, ale preoților, ale fotografilor și cameramanilor, bomboanele colorate, umplute cu alune sau jeleu. Doi dintre ei ies plângând de sub masa cu prăjituri, ținându-se de frunțile transpirate. Au țintit aceeași bomboană. Roșie! Cu jeleu!
După slujbă, nuntașii sunt invitați să „servească” pișcoturi, prăjituri cu nucă și cremă de lămâie, să bea vin spumant, vin de țară, apă sau suc acidulat de portocale pe glasul V al unei cântări bisericești.
