Jazz în Copou = bucurie

Despre jazz, ca manifestare culturală încă insuficient promovată, am mai scris. Cum de altfel, nu de puţine ori, am scris şi despre uşa închisă din toate părţile atunci când vine vorba de sprijn pentru realizarea unor proiecte generoase care să aducă jazzul acolo unde în alte părţi îi este locul şi anume în linia întâi a ofertei culturale, artistice a unui oraş universitar precum oraşul Iaşi. Personal am renunţat la această luptă. Probabil că nu fac parte din acele nuclee de acţiune, de influenţă care să conteze, mai ales într-o chestiune care pare un moft şi nicidecum o necesitate reală, chiar şi ca ofertă educaţională. Să nu uităm că încă din anii ’90, şi în Iaşi, există catedră de jazz-muzică uşoară la Universitatea Naţională de Arte „George Enescu”. La Colegiul Naţional de Artă „Octav Băncilă” a existat o tentativă de implementare pe termen lung a specializării jazz-muzică uşoară care, după patru ani de şchiopăteli şi neîncredere a eşuat cu succes! Ar fi durat mult mai puţin, dar legea nu permite întreruperea unei specializări în timpul celor patru ani de ciclu de învăţământ. Nu mai vorbesc de multitudinea de şcoli private.

Cu toate acestea, pentru toţi cei care se încăpăţânează să iubească şi să asculte jazz, există nişte oameni foarte nebuni care se încăpăţânează să cânte jazz şi alţii şi mai nebuni care ţin morţiş să găzduiască şi să susţină jazzul! Cu alte cuvinte, JAZZul nu moare!

Jazz în Copou este dovada vie că indiferent de obstacole, indiferent de sacrificii, dacă vrei cu toată fiinţa, pur şi simplu FACI. Meru este locul în care de cinci ani, la anumite intervale de timp se cântă jazz. Public de toate vârstele, în special tânăr, studenţimea care, da, reprezintă fix „tinerii din ziua de azi…”, adică acei tineri minunaţi care găsesc în jazz un refugiu, o libertate, un strigăt, un suspin, o iubire, o amintire… hei! Ca noi toţi! Ei, spre deosebire de mulţi dintre noi, încă ştiu să găsească iubirea aproape în orice şi aproape oriunde. Lor le este suficient să fie împreună. Lor nu le trebuie loc asigurat la masă, ei se simt bine şi în picioare, la uşă, pe scări, pe bluza strânsă ghem sub şezut sau înghesuiţi între boxe, cabluri şi artişti. Ei trăiesc ACUM şi asta le aduce FERICIREA!

Jazz în Copou la cinci ani de nebunie frumoasă a însemnat o seară de joi cu multă lume, cu multă muzică într-un jam session dinamic, percutant, o porţie mare de curaj pentru cei care erau pentru prima dată în asemenea ipostază, deloc la îndemâna unui artist care a cântat orice până atunci mai puţin jazz şi deloc improvizaţie.

Seara a debutat cu câteva lucrări din repertoriul standard de jazz în interpretarea membrilor cunoscutei formaţii CALI Quartet care de cinci ani îi aşteaptă şi îi acompaniază pe cei care vor să cânte jazz: Alex Jaxx (Alexandru Huţanu), saxofon, Cătălin Huţanu (pian), Lucian Rusu (tobe) şi basistul John Mantucci (Ioan Mantu). Smells like teen spirits (jazz cover), Armando’s rhumba (Chick Corea), My Favourite Things (Richards Rogers), au căpătat ipostaze sonore inedite mai ales prin conjunctura timbrală aleasă, dar şi prin maniera interpretativă caracterizată de personalitatea muzicienilor menţionaţi.

Prima surpriză a serii a venit din partea unui grup de studenţi de la UNAGE, însoţiţi de doamna prof.univ.dr. Luminiţa Duţică. „Înarmaţi” cu instrumente de percuţie, voci bune şi texte, studenţii au delectat publicul cu Autumn Leaves, Summertime şi Mahnã de Carnaval, într-o prestaţie sinceră a unor tineri veniţi pentru bucuria de a cânta fără a avea pretenţia de a fi muzicieni de jazz, dar, fără îndoială, muzicieni în devenire la o şcoală unde se studiază cel puţin la nivel elementar Bernstein, Gershwin etc., chiar dacă ei nu sunt la specializarea jazz. Încă o dată am putut observa implicarea emoţională a profesoarei Luminiţa Duţică, renumită pentru felul în care de zeci de ani, ca dirijor şi profesor de Teoria muzicii, mobilizează copiii şi tinerii în manifestări culturale de înaltă ţinută, cu programe ce parcurg un volum repertorial imens, de la muzică religioasă, la colind şi până la repertorii moderne precum Michael Jackson, Abba ş.a.

Şi pentru că jam session înseamnă în traducerea mea, neoficială evident, întâlniri muzicale, în seara de joi au avut loc mai multe întâlniri muzicale de suflet, în slujba minunatului jazz.

Work Song (Nat Adderley), Watermelon man (Harbie Hancock), Billie’s Bounce (Charlie Parker) au fost aduse în atmosfera caldă şi primitoare de la Meru de către Vlad Lavric (saxofon bariton), Ionuţ Focşa (saxofon tenor), studenţi la muzică (ei fiind pentru prima oară într-un astfel de context), cărora li s-a alăturat Alex Jaxx formând în acest fel un trio de saxofoane spectaculos, deosebit de apreciat de public.

Au mai cântat Sandu Bantaş (voce), student în anul IV la specializarea jazz-muzică uşoară, deja cunoscut în lumea jazzului local, chiar naţional, fiind şi premiat pentru compoziţie la concursuri internaţionale importante, Bogdan Botez (chitară), absolvent al universităţii ieşene, un muzician de mare valoare, el fiind şi basist şi toboşar şi inginer de sunet, Alexandru Gârlea (keyboards), proaspăt absolvent al UNAGE specializarea pian (clasic), chemat în mod insistent să cânte şi bine a făcut pentru că succesul a fost de partea lui. De asemenea, la ambianţa sonoră şi-au adus contribuţia şi toboşarii Kay Timothy Bamidele (medic), un obişnuit al locului şi al serilor de jam session, precum şi George Schipor (inginer).

Iată că un jam session înseamnă în cele din urmă pur şi simplu bucurie. Doar să o vrei. Doar să guşti din ea şi neapărat să o împarţi cu alţii. Prin muzică şi împreună cu ea!