Sufletul viu al Bojdeucii de pe Țicău: ”Acum, dacă stau să recapitulez, eu niciodată nu m-am gândit că va veni o zi când va trebui să plec la pensionare.”

După aproape 18 ani în care n-am mai bătut la poartă, mi-am făcut curaj și am coborât treptele. Era o zi geroasă de iarnă, cu toate că soarele încerca să ne îmbie la promenadă. O aveam alături pe prietena mea cu care împărțisem emoția momentului de-acum 18 ani- serbarea de final de an școlar. Ne-a întâmpinat un chip cald, înfofolit de abia i se întrezăreau cei doi ochi verzi limpezi care ascundeau o poveste. Alta decât cea pe care a spus-o cu un har rar întâlnit atâtor generații de copii ce au venit în ”mahalaua Țicăului, ce-i mai zic și Valea Plângerei, strada Țicăul de sus, nr. 4” să descopere farmecul poveștilor lui Ion Creangă.

”Mamă, cu bine ați venit!”, ne-a șoptit, parcă, o voce joasă, dar extrem de blândă, doamna Nina Purcaru, muzeograful Bojdeucii lui Creangă. De cum i-am auzit glasul, parcă eram acolo, contemporan cu Creangă. Îmi imaginam fiecare cuvânt pe care cu atâta grijă părea că ni-l rostește, ca nu cumva să ne plictisească.

”Trebuie să ai capacitatea de a-l scoate și pe omul morocănos din starea în care se află și să-l faci să fie acolo…”

Fuseserăm avertizate dinainte să ni se deschidă poarta că Bojdeuca ascunde ”o modestie copleșitoare”, dar povestitorul a făcut să ne simțim ca-ntr-un univers pe care-l crezusem uitat pe-undeva prin amintirile vagi ale copilăriei. Am discutat mult la finalul vizitei. Am aflat că mai avea mai puțin de-o lună până va ieși la pensie. Când am revenit pentru interviu, doamna Nina era în clădirea nouă, prinsă în treburile administrative pe care trebuia să le lase în ordine la final de săptămână, mai exact, pe 23 martie, când avea să plece. Am profitat de vremea caldă și am stat aproape două ceasuri de vorbă pe treptele amfiteatrului din fața Bojdeucii care i-a fost ”casă” vreme de 18 ani. Am aflat că are 2 copii și, în curând, va veni pe lume cel de-al patrulea nepot. Doamna Nina are 12 clase, dar acest fapt n-a descurajat-o niciodată, cu toate că avea vecini învățați. A făcut facultățile odată cu copiii, căci le-a fost alături în fiecare examen.

”Am adunat emoții cu fiecare examen pe care ei îl aveau. Nu adormeam până nu știam că și-au terminat și predat proiectele. Îmi amintesc că aveam o vecină care nu avea copii și mereu îmi spunea că eu nu am nevoie de facultate pentru că am deja două- copiii”.

Zâmbește discret când își dă seama că a fost o mamă destul de exigentă pentru că nu prea și-a lăsat copiii să se joace. Și-a dorit ca ai ei copii să aibă un loc al lor.

”Le-am spus că noi nu avem moșteniri, deci vor trebui să învețe și să își facă un rost. Cu înțelepciune ori te naști, ori vine de la Dumnezeu când vine vremea”, conchide ea.

Din 1978, an în care s-a angajat pentru prima dată la muzeu, și până să ajungă la Bojdeucă, a fost cam pe la toate casele de cultură. Atașată de căsuța de pe Țicău s-a simțit din prima clipă, spune doamna Nina în timp ce-și amintește momentul în care în care l-a zărit pe Ștefan Iordache sprijinit de Bojdeucă, pierdut parcă în gânduri. Nu era prima dată când actorul venea aici, ulterior descoperind cât de atașat a fost Ștefan Iordache de Bojdeucă de vreme ce și-a făcut o căsuță aproape identică, așa cum văzuse ea într-un reportaj.

”Acum, dacă stau să recapitulez, eu niciodată nu m-am gândit că va veni o zi când va trebui să plec la pensionare.”

Modestă, nu se gândește că e posibil ca unii dintre vizitatori să fi revenit de dragul ei, ci pune totul pe seama lui Creangă și a locului.

”Oamenii vin la Bojdeucă să afle povestea lui Creangă, dar dacă doar privești, nu rămâi cu nimic. Trebuie să îl duci pe om acolo, în vremea aceea, chiar dacă nu știm noi așa bine cum era, cu toate că am mai trăit pe-alocuri ca pe atunci. Stăteam cu drag de vorbă cu fiecare om care pășea pragul. Trebuie să vorbești cu oamenii, să faci o odaie să prindă viață!”, mi se confesează doamna Nina acum. Mărturisește că nu i-a fost ușor dintotdeauna să vorbească, însă și-a dat seama că prin viu grai poți fascina oamenii, așa încât, încet-încet, și-a deschis sufletul și a fost alături de oamenii care veneau acasă la Creangă.

Mulțumește Domnului pentru că e sănătoasă și mereu a știut că Dumnezeu a iubit-o. Dacă are vreo amărăciune pentru că e pe picior de plecare (la momentul interviului)? Răspunde sincer… ”nu prea mai vezi ceea ce am făcut noi…”. Își amintește de iernile în care era gheață pe pereți, stătea la -15 grade, dar… cum să-i pară rău când oamenii i-au dat mereu energie și i-au transmis un sentiment plăcut? Nu-i pare rău de nimic după 18 ani la Bojdeucă. Nici măcar pentru faptul că și-a rupt piciorul alunecând pe gheață în timp ce atrăgea atenția unui copil dintr-un grup de fotbaliști.

Ce îl roagă pe cel sau pe cea care va veni în locul ei?

”Să iubească locul, casa și pe stăpânul casei. Ca să sfințești locul trebuie să îl iubești. Dacă nu te atașezi, nu iubești locul, locul te alungă!”

Bojdeuca lui Ion Creangă e un loc de poveste. Hărțile, icoanele, portretele, lampa de pe măsuță, călimara, rafturile, toate sunt obiecte din vremea iubitului scriitor al copilăriei noastre. Un număr din Convorbiri Literare în care regăsim însemnările autentice ale lui Creangă e păstrat la Muzeul Literaturii, în camera de rarități.

Bojdeuca lui Creangă a fost inaugurată ca muzeu pe 15 aprilie 1918, aniversând centenarul anul viitor. Dar… ”ce mai atâta vorbă pentru nimica toată?”, încheie doamna Nina, așa cum a făcut-o vreme de 18 ani.

Mai multe informații despre Bojdeuca lui Creangă pe: https://www.muzeulliteraturiiiasi.ro/mnlri/muzee/muzeul-ion-creanga-bojdeuca/

sursa foto: arhiva personală și site-ul Muzeului Național al Literaturii Române Iași