Vlad Mărculescu: „Îmi doresc ca toți cei din jurul meu, în special cei din lumea baletului, să-mi devină prieteni – calea imposibilă a perfecțiunii… să o îmbrățișeze ca să putem da publicului fluturi în stomac…”

Vlad Mărculescu: „Îmi doresc ca toți cei din jurul meu, în special cei din lumea baletului, să-mi devină prieteni – calea imposibilă a perfecțiunii… să o îmbrățișeze ca să putem da publicului fluturi în stomac…”

Cine nu a admirat vreodată zborul unui fulg de nea, urmărind cu mișcări haotice ale ochilor traseul sinuos în salturi aproape fatidice ale firavei picături de apă, cine nu a simțit vreodată pulsații în tâmple și tăieri de respirații ca într-un act de conștientă incertitudine, cine nu a văzut vreodată conturarea curbelelor asimetrice ale dealurilor în răsărit de soare și cine nu a înțeles bucuria unui bulb la întâlnirea cu fulgul de nea hotărât să înfrumusețeze și să dea viață naturii și tot ce înseamnă ea, înseamnă că l-a văzut pe balerinul Vlad Mărculescu pe scenă.

Vlad are 29 de ani și este prim-solist în Corpul de Balet al Operei Naționale Române din Iași. După colaborări cu instituții de profil din țară și din lume, balerinul despre care vorbim astăzi are o poveste frumoasă în care se împletesc episoade de extaz cu cele de agonie. Arta presupune în primul rând sacrificii, iar Vlad Mărculescu a fost dispus să le facă în diferite etape ale formării sale profesionale. Partiturile pe care le-a avut de pus în scenă traversează stilistic istoria acestei forme de manifestare artistică, baletul, artă corporală, artă sincretică deosebit de complexă. Prințul lui Piotr Ilici Ceaikovski din Spărgătorul de nuci sau Lacul lebedelor sau cel din Cenusăreasa lui Serghei Prokofiev sau balerin în partituri scrise de Alexander Glazunov în Raymonda, Léo Delibes în Coppelia, Ludwig Minkus în Don Quijote sau în spectacole semnate de modernul László Seregi în The Taming of the Shrew (Îmblânzirea scorpie) sau contemporanul Gigi Căciuleanu în Imagine all the people și mulți alții sunt roluri ce creionează ipostaze definitorii ale artistului Vlad Mărculescu.

Care i-au fost pașii către marea scenă, de la Chișinău până în Statele Unite ale Americii și ce a reprezentat fiecare experiență de viață pentru balerinul Vlad Mărculescu, aflăm din dialogul de mai jos.

După Liceul de Arte Octav Băncilă din Iași (azi Colegiul Național de Arte), de la clasa profesorului Gheorghe Iftinca ați plecat la București urmând cursurile la Liceul de Coregrafie Floria Capsali. Ce a însemnat atunci pentru adolescentul Vlad Mărculescu această mutare?

A fost un pas gigantic. La 14 ani, singur în București, la cămin. (!) Profesional aș spune că am avut un noroc imens încă de la început. Am avut ocazia să lucrez cu profesorul Gabriel Opincaru care era și este și astăzi prim-solist la Opera Națională București și maestru de balet. Un mare profesor cu școală rusă, fiind absolvent al Academiei Vaganova din Sankt Petersburg (la clasa lui O. G. Socolov). După terminarea liceului am studiat cu un alt mare profesor și maestru de balet, Cristian Crăciun și el prim-solist al Operei Naționale București.

Pe de altă parte, Bucurestiul fiind considerat încă Micul Paris…, doar trăind acolo înțelegi viața altfel, iar eu am fost o persoană extrem de activă absorbind o vastă experiență de scenă și de viață.

Încă din timpul liceului ați colaborat cu Opera Națională din București ca prim-solist. Ce ați simțit la prima apariție pe o scenă atât de importantă?

În timpul liceului am colaborat în ansamblu, dar și cu roluri solistice. Puțin mai târziu au venit și cele de prim-solist. Evident, am avut mari emoții! Dar, pentru că nu mi-a fost ușor și având o viață oarecum grea, mai ales din punct de vedere financiar, știam că trebuie să fac totul pentru a reuși! Culmea e că în afară de colaborările pe care le-am avut în lumea baletului sau a dansului în general (ProTv, Tvr 1 etc.) aveam și alte activități! Inclusiv am livrat pizza pe atv.

Ați obținut numeroase premii la competiții importante, chiar de pe băncile școlii…

Da! În clasa a XII a am luat Premiul I la Olimpiada de Coregrafie, etapa națională, ocazie cu care am fost invitat să dansez în Festivalul George Enescu. Am fost la și la concursuri internaționale, dar concursurile nu erau ținta mea. Baletul, ca spectacol grandios, e artă! E trăire unică!

A urmat o perioadă de valoroase colaborări cu diferite instituții de cultură din țară și din lume. Unde v-ați întoarce oricând și de ce?

În America am lucrat în Alabama. Era o companie mică, directorul fusese un balerin foarte bun, dar era la pensie și majoritatea joburilor pe care le avea în balet mi le-a încredințat mie. Toate bune doar că au fost cu două tăișuri! El îmi lua foarte mult comision și până să îmi dau seama ce se întâmplă a trecut ceva timp… Eram așa de supărat încât la un moment dat i-am spus că vreau să plec acasă imediat. Și așa am și făcut. Îmi amintesc perfect. Era a doua zi de Crăciun și aceea a fost și ultima experiență pe care am avut-o în America.

Cred că Rusia ar fi locul în care m-aș întoarce. Poporul rus are multă pasiune și o tărie de caracter pe care rar o mai vezi la alte popoare. Am învatat multe acolo! Vă pot spune că oriunde în Rusia baletul e la fel, aproape de perfecțiune. Și Budapesta mi-a plăcut foarte mult, iar balerinii sunt la un nivel atât de înalt că ai toate șansele să mergi la un spectacol de balet și să plângi sau să râzi din toată inima. Peste tot pe unde am fost am avut mare noroc. În Rusia era director Kiril Semionov. El a fost prim-solist la Mariinsky Theatre, cam în top în lume ca teatru. Pentru mine a fost o mare onoare să lucrez cu el și să învăț mai bine cum stă treaba cu baletul și cu dansul. El a fost absolvent al Academiei Vaganova din Sankt Petersburg, cea mai bună școală de balet din lume. Cum spuneam, noroc!

În Budapesta am avut șansa să fiu parte în niște proiecte geniale. Petite Mort, Îmblânzirea scorpiei sau Etudes, un spectacol care într-o oră și douăzeci de minute, toate mișcările de balet sunt aduse și puse în scenă. E un spectacol de vis pentru iubitorii de balet. Directorul, Tamás Solymosi, un star greu al baletului mondial, aducea cei mai buni maeștri de studii. În fiecare lună aveam câte un maestru care preda o săptămână. Și de obicei erau maeștri din Rusia de la cele mai mari teatre, cum ar fi Mariinsky și Mikhailovsky.

În Japonia am fost de vreo patru ori. Am avut chiar și o prietenă japoneză. Sincer să fiu, Japonia mi se pare o țară care trăiește în umbra Americii și o țară care trăiește cu frică. Însă cultura japoneză este de o corectitudine imposibilă pentru europeni.

În prezent am avut norocul să îmi împlinesc un alt vis. Am dansat la Chișinău pe o scenă „balșoică”, imensă ca adâncime și lățime, un teren de fotbal! Eu iubesc scenele mari, cât mai mari posibile. Cei din Chișinău căutau un spartac și doamna director Beatrice Rancea a avut încredere să mă trimită și practic să îmi îndeplinesc un vis! A fost remarcabil! După acea experiență am mai fost chemat de trei ori pentru Spartacus și Don Quixote. Cei din Chișinău m-au plăcut enorm.

Ați apărut în serialul de televiziune Cu un pas înainte, în regia lui Alexandru Berceanu. Este camera de televiziune mai aprigă decât publicul în direct în sala de spectacol?

Cadrele uneori pot fi lungi și plictisitoare, dar colaborarea cu Ioana Macarie și cu regizorul și toată echipa a fost foarte frumoasă. Sincer, aveam un program groaznic, dar acolo era chiar fain. În distribuție erau Smiley și Laura Cosoi și era mereu o veselie. Un actor despre care cred că era cel mai talentat dintre toti era Mădălin Mandin. Cu el am strâns o frumoasă prietenie.

Baletul v-a consacrat, dar sunteți pasionat și de alte stiluri de dans cum ar fi tango, dansul contemporan sau street style.

Sunt pasionat de tot ce ține de artă. Încerc de exemplu să mă apuc de studiat la trompetă mai serios. Voi avea ca profesor un greu al jazzului românesc, tatăl meu, Liviu Mărculescu.

Cine este Vlad Mărculescu dincolo de toate ce s-au spus?

Un om simplu pentru că a fi simplu e cel mai greu.

Ce își dorește artistul Vlad Mărculescu?

Ca toți cei din jurul meu, în special cei din lumea baletului, să-mi devină prieteni – calea imposibilă a perfecțiunii pe care să o îmbrățișeze ca să putem da publicului fluturi în stomac…

Scrieți orice doriți să spuneți și nu am reușit să surprind în întrebările mele.

Vreau să îi mulțumesc din tot sufletul coregrafei Ileana Iliescu pentru tot ce am reușit în premiera spectacolului Spărgătorul de nuci, montat recent la Opera Națională Română din Iași. Premiera a fost MAGIE!

Condiții preluare articol

Fiecare articol al www.insociety.ro este muncit. Respectăm munca fiecăruia și drepturile de autor. De aceea, credem în regulile fair-play-ului. Dacă nu avem încheiat un acord scris în care să specificăm explicit forma de colaborare, vă dăm posibilitatea de a prelua din articolele noastre în limita a maxim 500 de caractere , cu următoarele obligații:
1. specificați în articolul dumneavoastră sursa clar și concis;
2. inserați linkul articolului nostru și faceți trimitere vizibil către acesta.