Pictorița Cezara Moraru, de la „Ipostazele privirii” la „Substraturi subiective”: „Când expui, parcă ești dezgolit. Orice pictor vede o lucrare ca fiind o parte din sufleul lui și știm cât de greu se lasă oamenii priviți în interior.”

Pictorița Cezara Moraru, de la „Ipostazele privirii” la „Substraturi subiective”: „Când expui, parcă ești dezgolit. Orice pictor vede o lucrare ca fiind o parte din sufleul lui și știm cât de greu se lasă oamenii priviți în interior.”

Cezara Moraru e o prezență gingașă, cu un chip senin și angelic de-a dreptul, omul călător prin arte. Călător pentru că inclusiv prezența de puțină vreme în colectivul TVR Iași e, de fapt, tot o formă de regăsire profesională, chiar dacă pictura e cea care o definește fără doar și poate, în fața pânzei neavând temeri. Și totuși, deși televiziunea îi place, o atrage, fiindcă a fi omul din umbră e postura cea mai confortabilă pentru Cezara, visul cel mai mare rămâne acela  de a ajunge profesor de artă, un vis la care lucrează de pe acum. Și să facă toată viața ceea ce îi place, completează.

„Ca tânăr artist, dacă vrei să pleci cu ideea că vrei să trăiești din artă, trebuie să calci pe cioburi desculț. E foarte dificil. Cel puțin în Iași.”

            Ne-am dat întâlnire în aceeași zi în care seara urma să-i aștepte pe amatorii de artă și frumos la „Substraturi subiective” (expoziție pe care încă o mai puteți vedea la Meru), cea de-a doua expoziție de pictură susținută, una inedită, de altfel. Inedită deoarece Cezara a lăsat neîncheiate picturile expuse, dând posibilitatea vizitatorilor să-și pună și ei amprenta prin tușa finală dată creațiilor. „O expoziție atipică, o expoziție în care privitorii au ocazia să vină în spațiul meu, au ocazia să se implice peste lucrările mele. Un fel de performance din partea publicului.”, subliniază pictorul Cezara Moraru. O expoziție diferită față de prima expoziție, „Ipostazele privirii”, de la care nu a a vut mari așteptări, știind că sunt picturi deloc pe placul ochiului- „știam că sunt picturi macabre, întunecate, am folosit mult negru, nu am vrut să bucur ochiul. Am atribuit ochiului o stare, am metamorfozat-o în tablou. Unele au fost înfricoșătoare… nu am avut așteptări!”, relatează Cezara Moraru.

 

„Niciodată nu am vrut să transmit un anumit mesaj, fiecăruia i se trasmite o altă stare. Și verbal se transmit alte mesaje. Și orice artist își asumă dacă e sau nu apreciat, gustat. Tocmai acesta este farmecul picturii… transmite fiecărui om altceva.”

Și-a descoperit talentul de când era mică. Își imita tatăl, polițistul care, după ce-și lăsa haina în cuier, acasă, picta de plăcere. Pentru tatăl Cezarei, pictura n-a fost decât un simplu hobby. N-a avut niciodată vreo expoziție, însă a păstrat schițele. „Picta cai și apusuri”, îmi spune Cezara, care recunoaște că apusurile sunt, de fapt, „moștenire”. De la mama, Cezara a luat pasiunea pentru scris. De aici, cel mai probabil, alegerea Facultății de Litere, a cărei masterandă este. Asta după ce, deși nu ne-am fi așteptat, a terminat liceul Racoviță, profil „Științe ale naturii”. Nimic liniar, cu alte cuvinte.  Scrie poezii și îmi spune că va urma să le și publice. Bacovia este poetul inimii sale, care îi influențează stările, picturile, poezii. Nu s-a gândit încă să redea pe pânză emoțiile unui vers bacovian anume, însă îmi spune că i-am dat o idee care chiar i se pare interesantă, pe care o va pune în practică. Totuși, a redat fragmente din cartea ei de suflet, „Divina Comedie”, capodopera lui Dante Alighieri, aceasta fiindu-i și lucrarea de licență.

„Îl ador pe Bacovia.  Pe el îl citeam de mică, nu înțelegeam, dar mă fascina. Mai târziu,  chiar m-am întrebat ‹‹copil fiind, de ce îmi plăcea Bacovia?››. În ciuda aparențelor, sunt foarte introvertită. De aceea am și început cu TVR-ul, ca să scap de inhibiția de a vorbi în public și de a interrelaționa cu ceilalți. Da, lucrările mele sunt, de obicei, nostalgice, obscure, enigmatice… cred că starea nostalgică și melancolică se regăsește în majoritatea lucrărilor mele. Nu pictez floricele. Scriu și pictez toamna cel mai mult. Am o conexiune cu acest anotimp, anotimpul în care sunt cea mai inspirată. Și diminețile… în principu, pictez de la 4 dimineața. Nu pot picta ziua.”

La încurajarea soțului său, Cezara a devenit cursantă și a Facultății de Arte Vizuale și Design, la Arte plastice. Povestea lor de dragoste a început pe… Facebook, cu o cerere de prietenie trimisă, iar după numai șase luni erau deja căsătoriți. Se înțeleg de minune, amândoi sunt tauri. El, chirug plastician, are aceeași viziune de artist, ca mine. De multe ori îi cere sfatul, el fiind foarte obiectiv, critic, la fel de iubitor de artă precum ea, mereu acolo, un perfecționist. E ceea ce Cezara îmi dezvăluie. La facultate, nu a simțit în vreun anume fel că are de recuperat , nu i-a fost dificil să se integreze. La Arte îi place că studenții sunt foarte focusați pe treaba lor, își vede de ceea ce are de făcut fiecare, de lumea artistului. După cum își amintește, în clasa a opta a bifat prima expoziție, alături de pictorul Eugen Mircea, un artist „dedicat, vorbea cu multă pasiune, mă fascina. Am învațat multe de la el”, completează Cezara.

Am povestit câteva ore bune. Pentru Cezara Moraru, momentul de liniște e dimineața, la ora 4, cu o cafea cu muzică bună și pânzele mele, apusul și chiar pădurea. Toate o liniștesc și îi definesc mediul de creație. Îi pare ireal cum toată agitația se poate comprima. „Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov e cartea ei preferată și definește „întâlnirea ei cu universul” momentul în care și-a văzut pentru prima dată copilul. Micuțul are deja potențial, îmi mărturisește Cezara, a murdărit un perete, l-a desenat, are diferite desene abstracte. N-ar vrea să îi influențeze traseul, dar de organizat o expoziție, sigur o va face. Am aflat că a avut scurte perioade de timp în care n-a pictat. Perioade de unu-doi ani în care a renunțat la a mai picta. Impropriu spus renunțat, căci găsea mereu alte „pânze” pe care să lase măcar o urmă, fie că era vorba de un șevețel, fie de orice alt material.

„Când mi se părea că am renunțat la pictură, pictam fie pe un șervetel, fie pe orice altceva. Iar dacă nu pictam, scriam. Simțeam nevoia să mă exprim. Dar am fost de multe ori descurajată de pictură. Am reușit să mă descopăr și să renasc prin pictură.”

 

Alexandra Gugiuman: Deci… pictura sau poezia, Cezara?

Cezara Moraru, pictor: Mai repede transmit prin poezie. Pictura e mai hermetică, poți ascunde un mesaj printr-o pictură, dar e mai interesant să lași privitorul să descopere un mesaj printr-un simbol. E mai greu să mă expirm prin poezie, în pictură am libertate.

Pentru tine, ca artist, ce este cel mai important în procesul de creație?

Cezara Moraru: Sinceritatea față de sine și încercarea de a pătrunde iîntr-o introspecție, să știi să te descoperi pe tine și ce vrei să transmiți cu sinceritate. E foarte ușor să cazi în extrema imitației. Clar, ca orice artist, ai surse de imitație. Vrei sau nu să imiți, tot îți dai seama că imiți. E o linie firavă de demarcație. Subconștientul lucrează mai mult decât noi, trebuie să ne cunoaștem foarte bine voința pentru a transmite. Ruperea, de orice natură, e foarte importantă.

Practic, îmi spuneai că în copilărie îți imitai tatăl. Și că îl citeai pe Bacovia. Ce altceva îți vine în minte când spui „copilărie”? Ce anume desenai?

Cezara Moraru: Copilăria… frumos! Îmi amintesc toamna. Îmi place mult toamna. Stăteam mereu la geam, în casa bunicii, citeam și îmi plăcea să privesc,  în mână având un ceai făcut de bunica, un ceai făcut din zahăr ars. Avea o aromă… și cu lămâie… Copilăria a fost energică, mi-aș dori să o retrăiesc în mici fragmente. Am momente în care mă uit la copil și mă văd pe mine, mă bucur odată cu el. Da, am fost foarte atașată de bunica. Din păcate, nu mai este niciunul dintre bunici.

Ce te inspiră atunci când te așezi în fața pânzei?

Cezara Moraru: Muzica, în primul rând. Îmi pun un fundal muzical. Starea, am nevoie de un substrat înainte de a începe să pictez. Și intenția. Dar fără muzică, nu pot picta, nu reușesc.

Dintre toate picturile realizate, ai una anume mai aproape de suflet?

Cezara Moraru: Cu toate am o conexiune. Am un tablou, „Spectatorul”, un organism făcut din ochi. Mi-a luat mult să îl pictez, m-am implicat mult emoțional în realizarea lui. De fapt, de la „Spectatorul” a început ideea cu „Ipostazele privirii”. E tabloul pe care nu l-aș da niciodată.

Te definești drept o fire introvertită. Ce ai simțit la prima expoziție proprie, singură, nu de grup, așa cum ai mai avut?

Cezara Moraru: Cele mai mari emoții din viață. A fost primul moment în care am lăsat să fiu vizibilă pentru cei din jurul meu și a trebuit să mă expun. A fost greu, am crezut că la urmatoarea expoziție nu va mai fi la fel. Ieșirea din zona de confort, din spațiul creației e ceva aparte.

 

„Când pictez, încerc să ies din tot ce înseamnă spațiul obișnuit, mă izolez eu cu persoana mea. Când expui, parcă ești dezgolit. Cred că, de fapt, asta e și plăcerea de a expune- sentimenetele pe care le trăiești.  Orice pictor vede o lucrare ca fiind o parte din sufleul lui și știm cât de greu se lasă oamenii priviți în interior. Nu e ușor.”

 

Ce simte un artist în momentul în care este criticat?

Cezara Moraru: Acel moment e o bucurie. Înseamnă că ai stârnit o reacție, iar dacă ai reușit să ridici un semn de întrebare, înseamnă că ți-ai atins scopul. Acesta e obiectivul unui artist… să creeze intrigi, să ridice întrebări. Cred că orice critică e constructivă. Nu evoluăm fără critici. Trebuie să faci diferența care sunt criticile făcute doar să ne descurajeze și care sunt constructive. Căci da, sunt și critici făcute pentru a descuraja.

Îți mai amintești care a fost prima pictură pe care ai vândut-o? Ce ai simțit în acel moment?

Cezara Moraru: Tristețe si bucurie. A fost un peisaj, un apus și un lac pe înserat, un peisaj de toamnă. A fost un amestec de sentimente. Mi-a zis că a fost apreciat, așa că a vrut să îl cumpere. Chiar verișorul meu mi l-a cumparat pe primul.

Cum arată „colțul” de creație?

Cezara Moraru: Este un loc, un atelier, cu o canapea, un pic neglijent. În dezordinea mea, eu știu perfect unde sunt toate. În afară de mine și soțul meu nu a mai calcat nimeni în atelier. E spațiul meu sacru.

Cui i-ai multumi pentru tot ceea ce ești astăzi?

Cezara Moraru: Familiei, tuturor membrilor din familie. Prieteni, foarte puțini mi-au rămas alături.

Dacă ar fi să dai o definiție propriei persoane, care ar fi aceea?

Cezara Moraru: Haotică.

Tatuajele pe care le ai au o simbolizează ceva anume?

Cezara Moraru: „Crearea lui Adam” de Michelangelo, un fluture monarh, inițialele alor mei, mai am unul mare pe spate. Au o însemnătate anume, mi-am tatuat ce am simțit. Dar momentan nu mi-aș mai face vreun alt tatuaj, deși îmi plac. Le-aș vrea pe tot corpul.

Ce ți-ai dori ca oamenii să știe despre tine?

Cezara Moraru: Nu îmi place să fiu numită artist pentru că încă nu am devenit un artist. Cezara, ca pictoriță, e o fire introvertită, sensibilă, mereu în căutarea răspunsurilor la întrebările care mă macină, exisențiale majoritatea. Omul Cezara e un om altruist, un om simplu, un om care caută doar liniște, simplitate și bun simț.

sursa foto: arhva personala Cezara Moraru

Condiții preluare articol

Fiecare articol al www.insociety.ro este muncit. Respectăm munca fiecăruia și drepturile de autor. De aceea, credem în regulile fair-play-ului. Dacă nu avem încheiat un acord scris în care să specificăm explicit forma de colaborare, vă dăm posibilitatea de a prelua din articolele noastre în limita a maxim 500 de caractere , cu următoarele obligații:
1. specificați în articolul dumneavoastră sursa clar și concis;
2. inserați linkul articolului nostru și faceți trimitere vizibil către acesta.