Maura Anghel, omul care deţine o cheie de boltă

Maura Anghel, omul care deţine o cheie de boltă

Invitata mea de astăzi este una dintre cele mai active persoane din urbea noastră. Când spun asta mă refer la prezenţa ei ca iniţiator, coordonator, realizator, prezentator, partener etc. în derularea a numeroase evenimente din Iaşi. Cunoscută mai întâi ca jurnalist la cotidianul regional al Moldovei, Evenimentul, Maura Anghel este implicată în campanii umanitare de mare anvergură, acţiuni despre care auzim din ce în ce mai mult. 1 iunie, 8 Martie, începutul anului şcolar, Sărbătoarea Crăciunului sunt câteva dintre ocaziile pe care Maura le valorifică intens pentru a-i ajuta pe cei aflaţi în nevoi, reuşind să mobilizeze zeci, poate sute de oameni pentru a face bine miilor de copii pe care deja i-a întânit, dar şi bătrâni, oferindu-le acestora bucurii materiale şi spirituale. Cu vădită dragoste pentru copii, Maura Anghel a iniţiat o Școală de Comunicare și Atitudine, un Club de jurnalism adresat în special copiilor, Revista Recreaţia Mare, precum şi emisiunea de televiziune Recreaţia Mare în care prezentatori sunt… şi copiii, creând astfel, în mod responsabil şi logic, un „fir roşu” între jurnalistul Maura Anghel şi formatorul Maura Anghel, dar şi inginerul meticulos şi bine organizat, Maura Anghel.

Maura este o fiinţă cu totul aparte. Pe lângă frumuseţea care îi sta zidită pe chipul rembrandtian, Maura deţine şi un fel de cheie de boltă cu care reuşeşte să inspire în jur, să provoace la fapte bune, să construiască, să menţină în timp „fundaţii” apărute din puţin, să le consolideze şi să le transforme în arhitecturi spirituale de mare însemnătate prin fapte bune. Iubeşte natura, călătoriile, oamenii. De obicei, ea este cea care scrie despre oamenii minunaţi ai oraşului Iaşi. Astăzi i-a venit ei rândul. Pentru că Maura Anghel urneşte munţii şi lucrul acesta îl poate face doar cine-i ales

Ce înseamnă activitatea de redactor la unul dintre cele mai importante ziare din Moldova în calitate de Coordonator al Departamentului Corespondenţi Moldova?

Nu aș putea să-ți răspund fără a face o incursiune în trecut, în vremea când abia începusem să învăț despre gazetărie. Pe atunci mi se părea o misiune cu o miză uriașă, cea de a transmite cititorilor nu doar informații la zi (acum, de când cu mediul online, sunt și la minut), ci și informații foarte corecte. Eu am fost formată ca editor de agenție de știri, ceea ce fac și astăzi, dar altfel. La începuturile mele preluam știrile transmise de corespondenții ziarului, răspândiți, ca și acum, în toate orașele mari ale Moldovei, le mai verificam încă o dată, deși știam că sunt corecte, le prelucram, apoi apăreau în buletinul de știri al agenției și ulterior în ziar. Eram fascinată de șansa pe care o primisem – să fiu unul dintre primii oameni care aflau de diferite evenimente, care avea posibilitatea de a cunoaște, prin scriitura colegilor mei, personalități despre care citisem prin reviste și ziare ori le văzusem la televizor. La un moment dat am avut un sentiment ciudat, ca și cum aș fi scris cu pixul printr-o perdea și mi-am dorit să o dau deoparte. Am vrut să cunosc eu oamenii în direct, să stau de vorbă cu ei, să le aflu poveștile, să le dau mai departe, să cunosc locurile minunate ale Moldovei, personalitățile de numele cărora se leagă multe zidiri în diferite domenii – artă, educație, sport, medicină, chiar și politică. Abia în momentul în care am coborât în stradă mi-am dat seama de imensa responsabilitate pe care o aveam, nu doar o intuisem. Am făcut acest parcurs nu din nostalgie, deși îmi place mereu să-mi amintesc de vremea uceniciei mele, ci pentru a explica altfel noțiunea de misiune responsabilă. Eu sunt convinsă că dacă fiecare dintre noi ar trata în acest mod ceea ce face am vorbi mai puțin despre non-valoare pentru că încet-încet ar intra în umbră.

 

Desfăşori activităţi caritabile de mare amploare. Povesteşte-ne despre ele.

Recunosc că mă așteptam să mă întrebi dacă mereu mi-am dorit să ajut oamenii și răspunsul nu ar fi fost unul clar. Într-o formă sau alta, caritate facem cu toții, chiar dacă nu conștientizăm. Caritate este și atunci când oferi daruri de sărbători, dar și când dai ofrande de sufletul celor plecați printre îngeri ori când renunți la câțiva bănuți pentru bătrâna de la poarta bisericii. Știu, mulți vor sări și-mi vor spune că nu este bine să încurajăm cerșetoria și eu nu fac acest lucru, dar recunosc că mi se rupe inima când văd câtă suferință este în jur. Acum o văd prin mai mulți ochi, dacă pot să spun așa. Nu o văd doar prin ochii jurnalistului care scrie sau vorbește despre lipsuri ori care prezintă statistici despre sărăcie, statistici care, din păcate, sunt foarte adevărate, ci și prin ochii omului care suferă când vede nu doar suferință, ci și nepăsare mai ales din partea oficialilor. Recunosc că o astfel de nepăsare mi-a adus prima mare campanie caritabilă.

Inspirat jurnalist, Maura intuieşte perfect întrebarea cea mai posibilă în cursul firesc al dialogului nostru. Când să fi fost prima campanie caritabilă?

În urmă cu aproape zece ani am primit un email prin care mi se cerea să donez niște bani într-un cont, suma adunată urmând să fie folosită pentru Centrul de plasament Bucium. Oferisem sprijin și până atunci, dar nu direct, ci prin articole, reportaje, interviuri, altfel, dacă vrei. Ei bine, celor care mi-au trimis emailul le-am spus că bani nu voi dona, necunoscându-i și, recunosc, neavând încredere, dar i-am asigurat că voi oferi sprijin copiilor. Le-am cerut să-mi spună de ce au nevoie și am primit o listă foarte luuungăăă, pe care erau trecute de la castronele, papucei, pijamale, până la dulapuri, mochete, mașină de spălat. Financiar nu aveam cum să acoper lista și mi-am spus că totuși lucruri mai mici aș putea oferi. Înainte de a închide computerul mi-a trecut un gînd: „Şi dacă postez pe net? Poate vin mai mulți oameni în ajutor și rezolvă ceea ce ar trebui să facă statul, dar fie nu are bani, nu are chef, fie nu vrea ori nu știe!”. Ce a urmat este chiar de povestit, Mihaela. În câteva zile am primit enorm de multe mesaje prin care oameni, mulți necunoscuți, voiau să ajute, inclusiv de peste hotare. Și de unde plecasem eu cu gândul că le voi oferi copiilor papucei și pijamale, ei bine, în două săptămâni toată lista s-a acoperit, inclusiv cu dulapuri, mochete și mașină de spălat. Nu mai spun câte dulciuri și fructe au primit, iar de jucării nu încape vorbă!

Maura a găsit în ochii copiilor motivaţia cea mai puternică de a face bine.

Inițial, am crezut că a fost un dar trimis de Dumnezeu pentru copii, că venea Crăciunul. După sărbători am zis să încerc eu, pe cont propriu, să văd dacă aș putea mobiliza oamenii buni să ofere sprijin și din nou am fost uimită – campania, dedicată unor copii foarte sărmani, dintr-un sat de lângă Iași, a fost mult mai mult decât mi-aș fi putut imagina. Iar de atunci au tot fost, nu le mai țin minte numărul. Nu am făcut nimic singură și nu aș fi reușit să aduc atâta bucurie copiilor fără oamenii buni care au sărit mereu în ajutor. Ce pot să spun cu siguranță este că în fiecare an am măcar cinci campanii mari – de Crăciun, de 8 Martie, de Paște, de 1 Iunie și de 15 septembrie. De aici putem face o socoteală, dar sigur nu ar fi foarte exactă.

Cu alte cuvinte, există speranță că oamenii pot face lucruri fabuloase dacă sunt împreună şi asta o știi deja pentru că și tu ai oferit ajutor de multe ori campaniilor inițiate de mine, de alții sau chiar de tine. Este adevărat că nu este deloc ușor, că este multă muncă, dar oamenilor le place să dăruiască, le place să se implice. Eu nu am cerut nimic nimănui niciodată, ci doar am oferit posibilitatea de a-și deschide inima. Totul este la vedere! Campaniile caritabile sunt o șansă de a afla cum este lumea cu adevărat, de a vedea cu ochii tăi cum este Moldova cea adevărată, nu cosmetizată ca să dea bine în albumele europene și nici cea lustruită în anii electorali. Satele noastre sunt fabuloase, dar sunt pline de nevoi. Pe de altă parte, tocmai nevoia asta le aduce o frumusețe aparte pentru că lipsurile nu au lăsat loc pervertirii obiceiurilor vechi, care dau autenticitate Moldovei.

Sunt copiii, acei omuleţi minunaţi gata oricând să ajute?

Cele mai multe campanii au fost dedicate copiilor și am implicat inclusiv copii în astfel de acțiuni. De la ei va veni schimbarea și eu am credința că dacă cei în nevoie vor înțelege de mici că pot ajunge oameni importanți dacă vor acorda atenție învățăturii (performanța școlară fiind singurul criteriu de selecție a celor incluși în campaniile caritabile), lucrurile se vor îndrepta și în țara noastră. La fel, pentru cei care dăruiesc, faptul de a participa la un astfel de proiect este important. Alături de mine au venit copii din diferite medii sociale și puțini au fost cei care știau cum arată adevărata față a Moldovei. Nu are cum să nu te zguduie peisajul din care mallul lipsește și în care marmura lasă loc noroiului. Sau nu ai cum să nu-ți pui întrebări când ajungi în centrele unde părinții sunt doar nume, sau nici măcar atât, în certificatele de naștere. Și la fel, nu ai cum să nu mulțumești pentru sănătate îngerului păzitor atunci când oferi daruri copiilor de la spitalele din Iași. Am oferit sprijin și bătrânilor, dar nu de foarte multe ori și recunosc că vina îmi aparține.

Nu că aş fi refuzat… Niciodată nu am refuzat pe nimeni și am ajutat cât am putut. Recunosc că în cazul bătrânilor sufletul meu nu poate duce atâta durere… Nu am tăria necesară și nu stăpânesc nici alchimia de a transforma suferința pe care o văd în ochii lor. Au vieți întregi în spate, au muncit, au suferit, și la final au ajuns în vreun azil, dacă au pensia necesară îngrijirii lor, ori izolați în cine știe ce case insalubre, de cele mai multe ori. Trăiesc din firimituri, sunt suferinzi, statul i-a dat deoparte, pe mulți și familiile. Știi ce este cel mai dureros? Că ei nu vor nimic! Doar dragoste și o vorbă bună, atât! Plâng de câte ori mergem la bătrâni și mi-adun cu greu sufletul rupt în bucăți.

Trecând la o altă activitate dragă sufletului tău, ce este Clubul de Jurnalism pe care îl coordonezi cu atâta dăruire?

Clubul de jurnalism și public speaking pentru copii este un proiect derivat din Școala de Comunicare și Atitudine pe care am lansat-o acum trei ani. Trei ani! Știi cât de mulți copii au trecut pe la noi? Nu știi, nici eu nu mai știu. Clubul este un spațiu oferit copiilor în care să se descopere pe ei. Sună puțin a clișeu, dar nu sunt cuvinte mari. Noi chiar asta facem – aflăm cine suntem. Cum? Folosind tehnici din jurnalism – sondajul de opinie, tehnicile de interviu și multe altele. Astfel, copiilor și adolescenții dobândesc abilități de comunicare, scapă de timiditate, de unele obiceiuri care îi țin departe de grupuri, se integrează mai ușor, își găsesc pasiuni noi, le dezvoltă împreună. Nu știu câți dintre ei vor ajunge să fie jurnaliști și nici măcar nu contează, însă știu sigur că vor avea mereu încredere în ei, vor ști să pună focus pe orice își vor propune. Clubul are și o revistă, Recreația Mare, în care scriu copiii, tinerii și invitații lor.

Un fapt extrem de important ar fi acela că clubul a ajuns și în școli. Mai exact mesagerul lui, adică eu. Am fost solicitată să țin câteva opționale de jurnalism în două școli de prestigiu din Iași, la Euroed și la Colegiul Național „Mihai Eminescu”. Lucrez cu niște copii fabuloși, sunt grozavi. Dacă ar fi după mine, aș introduce jurnalismul în programa școlară, chiar și în cea universitară. Ar ajuta enorm, în primul rând, la însușirea corectă a limbii române, apoi ar stimula curiozitatea că unde ai văzut tu jurnalist care să nu fie tentat să-și bage nasul peste tot? Ar fi atenţi la poveştile din jurul lor, ar urmări mai atent ceea ce se întâmplă în societate, ar lua atitudine mai tranşant atunci când statul îi ignoră ori autorităţile fac abuzuri. Ar spori creativitatea pentru că suntem obligați, ca oameni de presă, să fim creativi, altfel cine ne-ar mai citi ori asculta? Evident, mă refer la cei care își fac meseria corect, nu la cei care umblă cu falsuri.

Televiziunea, o nouă şi frumoasă preocupare. Cum a apărut?

Mi-am dorit mult să am o emisiune pentru copii și tineri, în care să intrăm în dialog cu publicul, cu invitații. Eu fiind om de presă scrisă, cu mulți ani de experiență, să nu mă întrebi că nu îți voi spune, am vrut să cunosc oamenii și altfel, prin intermediul „sticlei”. Și alături de copii, pentru că am precizat anterior că prin ei va veni schimbarea, dar ca să se întâmple, trebuie să le arătăm că pot să-și asume o astfel de misiune.

Eşti unul dintre iniţiatorii Festivalului Alternativ de Ceativitate – Kre@tivIS, alături de Raluca Zaharia, dirijoarea Corului de copii al Operei Naţionale Române din Iaşi şi Joy Hill For All. Ce ar trebui să ştie pe scurt cei care ar putea fi interesaţi de acest festival?

Festivalul este o idee veche de-a mea. De câțiva ani m-a tot frământat gândul că mi-ar plăcea să fiu implicată și mai mult decât sunt în viața comunității. Nu că aș sta degeaba, dar o discuție cu câțiva amici atinsese un resort interior. Prietenii îmi spuneau că tare le-ar mai plăcea să se producă undeva, să aibă o scenă pe care să cânte, să danseze, dar nimeni nu-i invită. Și așa este, că la Iași se pune prea puțin accent pe talentele locale. Atunci mi-am spus că va veni momentul în care voi avea alături o echipă care va oferi un astfel de festival. Așa a apărut Kre@tivIS, primul Festival Alternativ de Creativitate de la Iași. Proiectul are 9 secțiuni – Muzică, Arte vizuale, Teatru, Scriere Creativă, Design Vestimentar, Handmade, Regenerare Spații Urbane și Robotică/machete. Se poate înscrie orice persoană, de la categoria Junior la cei în vârstă, nu există limită. Ai un talent și vrei să îl arăți? Vino și tu!

Ai zeci de activităţi la care eşti prezentă în mod activ. Mai ai timp de tine?

Surprinzător, dar am și timp liber. Sau îmi găsesc pentru mine și micuța mea familie. De noi ține să avem sau nu timp pentru că nimeni nu te obligă să faci ceva anume. Există o falsă impresie că din cauza jobului, a șefilor sau alte cauze nu ai timp de tine sau atât cât ți-ai dori. Cine te împiedică să îți faci? Obligațiile sociale sunt niște bariere impuse de noi. Cele de muncă la fel. A, că vrei tu să excelezi, că vrei să demonstrezi (de parcă i-ar păsa cuiva cu adevărat!) ce tare poți să fii, e altceva și asta presupune consum de timp. Și de unde decât de la tine ori de la familie să îl rupi? De noi ține, Mihaela, să avem și timp, nu doar griji, obligații și altele care nu mereu aduc fericire. Sau de cele mai puține ori.

Ce ai fi vrut să faci în această viaţă şi încă nu ai făcut?

Să călătoresc mult mai mult. Mi-aș dori să merg în primul rând prin toată România și aș începe cu satele de poveste pe care le avem, abia apoi aș trece la zona urbană pentru că obosește din ce în ce mai mult. Apoi aș vrea să colind prin Europa. Mult timp nu am înțeles globetrotterii, dar după ce am văzut niște imagini fabuloase din locuri unde trenul sau mașina nu ar putea ajunge mi-am spus că nu poate fi chiar atât de greu. Evident, nu voi porni în nicio aventură de acest gen, dar eu sunt un om creativ, îmi place să îmi imaginez multe lucruri. Și pe multe să le aduc în realitate!

Un gând pentru cititorii revistei noastre?

Să fiţi mereu atenţi la oamenii din jurul vostru!

 

Sursa foto: arhiva personală a Maurei Anghel

Condiții preluare articol

Fiecare articol al www.insociety.ro este muncit. Respectăm munca fiecăruia și drepturile de autor. De aceea, credem în regulile fair-play-ului. Dacă nu avem încheiat un acord scris în care să specificăm explicit forma de colaborare, vă dăm posibilitatea de a prelua din articolele noastre în limita a maxim 500 de caractere , cu următoarele obligații:
1. specificați în articolul dumneavoastră sursa clar și concis;
2. inserați linkul articolului nostru și faceți trimitere vizibil către acesta.