Emil Coșeru, actorul frate cu Soarele

Emil Coșeru, actorul frate cu Soarele

Dorința de a-l aborda pe actorul Emil Coșeru într-un dialog este una care își are rădăcinile în timpuri destul de îndepărtate, însă cel mai viu sentiment de a-i creiona un posibil portret artistic a încolțit în urmă cu aproximativ zece ani când am devenit colegi la Facultatea de Teatru din cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași, eu fiind profesoara de inițiere vocală-canto a studenților dumnealui. În timp am dezvoltat pentru domnia sa o simpatie cu totul aparte, o stare de afecțiune și de respect construite pe un fundament alcătuit din piloni existențiali pentru un artist și profesor, deopotrivă, piloni precum talent, determinare, un simț pedagogic desăvârșit, manifestarea sacrului în actul artistic, din perspectiva unui dascăl practician.

Au trecut niște ani în care mi-am antrenat condeiul, l-am șlefuit în permanență, mi-am pus întrebări, am căutat răspunsuri și astfel am prins curajul de a-mi dori să scriu despre asemenea personalități, cu bucuria unei întâlniri la superlativ și cu sentimentul unei datorii morale până la urmă, aceea de a scrie portrete despre OAMENII MARI care sunt în viață, confirmați de societate, de comunitatea în care își desfășoară activitatea.

Despre superlativul dialogului pot spune doar că retrăiesc întâlnirea nu doar cu un om, cu un artist minunat, ci și cu râsul necosmetizat, cel sincer și din toți rărunchii, o întâlnire cu oftatul înțelepciunii venit din cunoaștere și multă experiență de viață, o întâlnire cu sfaturi atât de necesare în contextul haosului mondial, o întâlnire cu pisici și câini iubiți și prețuiți, hrană spirituală a omului superior.

127 de roluri, în aproape 50 de ani de activitate artistică în teatru, dar și nenumărate roluri în filme artistice: Ciprian Porumbescu (Andrei Mureșanu), Dimitrie Cantemir, Munţii în flăcări, Vlad Ţepeş, Trandafirul galben, Masca de argint, Un bulgăre de humă, dar şi mai recentul 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (Cristian Mungiu), precum și diferite producții de televiziune. Cum cântăriți toată această imensă muncă, dăruire, inepuizabilă dovadă de forță creatoare?

Nu vreau să spun vorbe mari despre mine, prefer să îi las pe alții să spună, dar cred ca am fost unul dintre actorii norocoși. Sunt și alții mai norocoși decât mine pentru că într-adevăr, în această meserie trebuie neapărat să găsești cheița cufărului în care ți se oferă foarte multe posibilități. Eu am avut noroc pentru faptul că am ales Iașiul. După ce am terminat studiile superioare în ’69 într-o promoție foarte bună, am avut noroc cu o licență foarte bună (Don Quijote), am avut noroc de o întâlnire (întâlnirile sunt foarte importante în viață) cu Sorana Coroamă, regretata regizoare și om de teatru care mi-a oferit șansa de a veni la Iași pentru că „uite, Costel Constantin pleacă, e luat de Beligan, iar eu am nevoie de un june-prim”. Am spus da, pentru că eram la jumătatea drumului dintre București și Iași, eu fiind din Tecuci. M-am gândit atunci că Iașiul e o mare capitală culturală, se vorbea foarte mult de Teatrul Național din Iasi, pentru că venise de multe ori în turneu, chemat de București cu actori foarte mari. M-am mai gândit atunci că aici a fost prima scenă românească de teatru adevărat, național. M-am mai gândit și la faptul ca aici a fost o pleiadă de oameni care au scris teatru, dacă e să parcurgem istoria teatrului românesc. Aici a fost Eminescu, pentru că îl aveam foarte bun prieten pe Gheorghe Marinca, cel care patru ani de facultate mi-a tot vorbit de Eminescu, el fiind maramureșean, mi-a tot vorbit de un moldovean… Treaba asta m-a încărcat! Faptul că am făcut mai apoi film a însemnat tot noroc pentru că m-am întâlnit cu regretatul regizor și scenarist GheorgheVitanidis. Am jucat foarte mult și asta este foarte important și le și spun studenților mei! Oriunde te-ai duce, după ce termini facultatea, trebuie să joci chiar fără să ai roluri principale chiar de la început. Mai întâi trebuie să faci apostolat și apoi, încetul cu încetul te poate vedea cineva care să conteze! O altă întâlnire fericită a fost cea cu Cătălina Buzoianu care terminând regia de teatru, a venit la noi și a pus în scenă Pescărușul lui Cehov, unde am debutat de fapt, în 1969 în rolul lui Treplev… Iată că în 2017 încă mai joc și am putere să mai joc pentru că un alt lucru important în această meserie este să fii sănătos, să știi să te cruți, dacă vrei să ai o viață lungă în meseria asta care e foarte frumoasă și la care țin foarte mult.

Teatrologul Călin Ciobotari v-a dedicat o carte, Emil Coşeru, actorul nostru…, Editura Opera Magna, Iaşi, 2014. Ce înseamnă pentru dumneavoastră această recunoaștere? Nu știu dacă ați avut prilejul să vorbiți vreodată despre ceea ce a însemnat pentru dumneavoastră acea carte…

M-a impresionat ideea de a apărea o astfel de carte. Totul s-a derulat pe o perioadă de două-trei luni în care ne-am întâlnit și am discutat mult, povestindu-i totul de la început și până în zilele noastre. Cred că o să o continuăm. Eu îl respect foarte mult pe Călin pentru că e unul dintre marii critici de teatru care sunt astăzi în acest domeniu, precum și unul dintre bunele cadrele didactice de la noi din universitate și cred că este un mare câștig că noi îl avem pe Călin în mijlocul nostru. Un om citit, un om de cultură care scrie foarte bine. Pe el îl interesează și literatura și socialul, e un om complex. M-a impresionat ideea! Pare-mi-se că mai scrisese despre Cuchi Gheorghiu înainte (n.r. este vorba despre Cornelia Gheorghiu, între „Ciocârlia” și „Sarah Bernhardt”, Editura Junimea, 2010). Bineînteles că unii s-au supărat, alții nu, dar nu a contat pentru că eu nu l-am tras pe Călin de mânecă, ci a fost o alegere personală. Călin a făcut o carte foarte accesibilă. Mă gândesc că ideea o fi venit de la faptul ființa noastră e destul de ciudată. Noi uităm repede totul. Din varii motive nu reținem pe termen lung pentru că vin alte episoade peste noi și funcționăm ca o bandă care se șterge și care trebuie neapărat încărcată cu altceva! De aceea cred că o carte e scrisă ca să dăinuie în timp. Însă nu aș vrea ca această poveste să fie ca statuia lui Eftimiu…care în timpul vieții și-a ridicat o statuie la București. Se vede și astazi!

Ați colaborat cu regizori importanți: Cătălina Buzoianu, Mihai Dimiu, Mihai Măniuțiu, Silviu Purcărete, Alexandru Dabija, Claudiu Goga, Radu Alexandru Nica și mulți alții. Este adevărat că o relație autentică între regizor și actor se bazează în primul rând pe o prietenie sănătoasă, dincolo de scenă?

Nu. Într-un teatru vine un regizor care vrea să pună în scenă un text. Cu Nica, de exemplu. Îl respect foarte mult, el este un regizor tânăr și un băiat care are la bază o școală germană, deci este de o rigurozitate fenomenală. El este foarte priceput în ceea ce face, un regizor care poate să îți dea foarte mult din ceea ce știe! Deci, el vine într-un teatru, te vede și, pe textul pe care îl are, caută niște caractere. Unii regizori se mai înșeală. Nica nu s-a înșelat când ne-a ales pe noi pentru Cântăreața cheală. Și aici aș face o mică paranteză… Îmi pare enorm de rău că nu se mai poate juca spectacolul! Un spectacol extraordinar! Marie France Ionesco nu mai dă acceptul pentru drepturile de autor. E supărată pentru că noi scriem Ionescu și nu Ionesco, că el ar fi francez… Nu! El e român, a scris și în limba română și în limba franceză, e membru al Academiei Franceze. Îmi pare foarte rău pentru dumneaei. Eugen Ionescu face parte din patrimoniul național și ar trebui ca ea să întindă o mână, nu să închidă o ușă!

Revenind, datoria regizorului este aceea de a te aduce pe făgașul cel bun, adică să îți explice ce vrea de la tine, chiar dacă nu te-a văzut în viața lui. El vine de la București, de la Londra, de la Sibiu… de oriunde. El vine, stă o lună, pleacă! Apropierea dintre actor și regizor vine în timpul repetițiilor. El vorbește despre lecturi, despre filmele care te pot duce la un anumit personaj, propune chiar vizionări de filme, cum a făcut-o și Nica!

Regizorul își pune la bătaie toate strategiile pentru a te „manipula” în așa fel încât să te aducă exact unde vrea el cu piesa pentru care te-a ales și pe tine… El are tot spectacolul în cap! Tu ca actor nu știi mai nimic despre ceea ce va fi în final. Tu ai doar o părere. El are o imagine de ansamblu clară! La fel și Radu Afrim cu care am terminat Măcelăria lui Iov, în urmă cu un an de zile. Un spectacol emoționant. Cred că Afrim e un regizor foarte mare și foarte important pentru tot ce se întâmplă ca mișcare teatrală în România. Mă mir că spectacolul nu a fost nominalizat la Gala UNITER… doar Ada Lupu a fost nominalizată, ceea ce este foarte bine, dar doar atât?…

 

Dacă am ajuns la acest capitol, delicat aș spune eu, cum stau lucrurile la aceste nominalizari? Intervine o doză de subiectivism pe drumul de la scenă la câștigători?

Lucrurile sunt foarte clare. Sunt trei sau cinci regizori numiți de UNITER care bat țara în lung și în lat și văd spectacole de-a lungul anului, producții scoase cu un an în urmă. Ei văd spectacolele și aici intervine fractura. Mulți dintre regizori văd spectacolul respectiv la Festivalul Național de Teatru, unde este doamna Marina Constantinescu, o doamnă minunată care face niște lucruri colosale pentru mișcarea teatrală românească. Teatrele naționale ajung la București la FNT, sunt văzute de toți criticii, dar acei critici care pleacă în turneul vizionării spectacolelor nu mai văd spectacolul care trebuie văzut în casa în care se naște spectacolul x. Îl văd doar la București în altă adaptare, altă lumină. Ori se știe că orice spectacol care e mutat de la sediu în altă parte, pierde cam 5% din valoarea lui. Nu pot fi două săli identice ca posibilități tehnice, deschidere scenă, adâncime, inclusiv temperatura spectacolului etc. Deci acei trei sau cinci cronicari ar trebui să vină la sediu să îl vadă. Nu mai spun că ei văd spectacolul în octombrie-noiembrie când e FNT și tu faci nominalizarea prin februarie sau sfârșitul lui ianuarie, existând o probabilitate mare să cam uiți niște aspecte importante în evaluarea spectacolului. Cu alte cuvinte, nominalizarea ar trebui făcută la cald… în locul de baștină: cu scenografie, muzică, interpretare feminină, masculină etc. Cred că ar trebui să existe chiar obligativitatea de a veni la teatrele-mamă ale spectacolelor. „Nu mai vin la Iași să văd Măcelaria lui Iov pentru că l-am văzut la FNT…!”. Nu e corect!

„Scena este sfântă”, v-am citat dintr-un interviu pe care l-ați dat prin 2016. În ce constă acest sacru la care faceți referire?

Știi că există o vorbă: în momentul în care intri într-o sală de spectacol, nu ai voie să fluieri. Sunt foarte mulți actori, nu spun ce generație care fluieră de ca și cum ar fi pe stradă. Eu cred că indiferent de locul unde se află scena pe care joci, indiferent că e la Iași, la Bârlad, la Căminul Cultural, oriunde, trebuie să pășești pe ea cu pioșenie. Tu îți vei da duhul pe această scenă. O parte din sufletul tău e alături de publicul care te acceptă sau nu, te apreciază sau nu. Privită din afară, unii ar zice: „Dar ce faceți voi acolo? Nu faceți nimic”. Ori noi, actorii, trebuie să fim conștienți și să reiasă asta în actul artistic. Pe scenă se cheltuie materie cenușie, cu tensiune maximă, creierul având cu totul altă vascularizare. Totul e la alte cote când joci. De aia e sfântă scena! Din fericire, eu am avut norocul de a întâlni în marea majoritate, actori care respectă această scândură și o tratează ca pe un loc religios.

În momentul când ești în culise, ești o anumită identitate. În momentul când ai intrat în lumina reflectoarelor ai altă identitate. E foarte greu. Cel care are capacitatea de a trece total de la o identitate la alta se numește om cu har. Un dar DUMNEZEIESC!

Timp de doi ani, între 1982 şi 1984 ați fost profesor şi regizor la Gubbio, Italia. În ce context ați ajuns acolo și cum descrieți acea perioadă nu de 2 zile, nu de 2 săptămâni, ci…2 ani!

De locul acela mă leagă niște amintiri splendide! În acei ani am avut o deschidere enormă. Nu se putea pleca în afara țării. Eu am plecat cu Dana, soția mea, care a plecat prin ARIA, cum se numea pe vremea aceea Agenția Română de Impresariat Artistic). Cineva din Spello (comună învecinată cu Gubbio) avea nevoie de un specialist în dans. Trebuia să plece Ion Rusu, prim-balerin la Iași. Dar a refuzat, din nu știu ce motive. Plecarea Danei cu un an înaintea mea a fost îngreunată, evident, de Securitate. Un an de zile a stat singură, coordonând o clasă de dans cu dansatori de toate vârstele. Anul viitor i s-a propus din nou însă ea a spus că nu mai poate reveni decât împreună cu soțul ei. Atunci am plecat și eu. Și așa am ajuns la teatrul din Gubbio unde m-am întâlnit cu Luca Ronconi, unul dintre cei mai mari regizori pe care i-a avut Italia.

Acolo am întâlnit mari iubitori de teatru cu care am pus în scenă Molière, Cehov, Sorescu.

În Italia nu am mai fost de 15 ani! Giuliano Traversini (un fel de manager al activităților culturale din Gubbio) mă invită mereu la ei. Chiar mi-a propus să pun în scenă un Umberto Eco. Însă eu sunt un om activ, plin de proiecte în derulare de la roluri la clasa mea de studenți.

Italia e locul în care aș vrea să locuiesc! Totul este o încântare de la limbă, la port, la atitudine etc.

Când a început legătura dumneavoastră cu școala ieșeană de teatru și care au fost premisele unei astfel de legături?

În februarie ’90 m-am întâlnit cu Sergiu Tudose și cu Natalia Dănăilă și ei mi-au propus să facem școala de teatru. Eu eram prieten cu disidentul Dan Petrescu care era deja eliberat (spun eliberat pentru că el locuia cu familia într-un domiciliu forțat) și care devenise secretar de stat în Ministerul Culturii aflat atunci sub conducerea lui Andrei Pleșu. Ca istorie, să precizăm că prima facultate de teatru ieșeană a fost înființată sub Cuza, apoi în ’53-’54 rușii au desființat-o, iar noi am vrut să o reînființăm. Atuul nostru a fost în primul rând poziționarea geografică, lângă Basarabia. Astfel, prin regizorul Silviu Fusu care avea un ansamblu teatral folcloric, eu, Dana soția mea, Sergiu Tudose și cu Violeta Popescu, am ales ce am crezut noi că ar putea să fie reprezentativ pentru teatrul ieșean/românesc. Au venit la Iași Radu Ghilaș, Gheorghe Frunză (Botosani), Tatiana Zavilova (Paris) și alții.

Sunteți un pedagog desăvârșit, după cum spun studenții și absolvenții dumneavoastră. Aveți niște atuuri care vă plasează în topul preferințelor ucenicilor. Bănuiți care sunt calitățile ce vă aduc atâta apreciere?

Eu mă apropii foarte mult de studenții mei. Și eu am de învățat de la ei. Fiecare e o personalitate care trebuie respectată. Cu unii am norocul să joc pe scenă după ce mi-au fost ucenici. Eu sunt ca un tată pentru ei, chiar dacă de foarte multe ori trebuie să îi mai „trag de urechi”. Ca profesor cred că trebuie să ai carismă, să ai înțelegere pentru tot ceea ce îți propun ei, să vii cu răbdare pentru că dacă nu ești la ore, dacă nu lucrezi aproape zi de zi, ei te înlătură și nu poți să mai intri în sufletul lor.

Cum apreciați evoluția învățământului vocațional în România? Școala de teatru este pe un drum bun?

Școala de teatru pe durata de trei ani este o profundă greșeală! Un candidat, un viitor actor nu se poate dezvolta în trei ani! El abia dacă se dezmeticește în cei trei ani. Nu poate fi copt după atât de puțin timp. Nu e articulat corespunzător!

Dacă ar fi să dați trei sfaturi tinerilor ce aspiră la statutul de actor, care ar fi acelea?

În primul rând să aibă grijă de ei. Să aibă grijă de talentul lor, de sănătatea lor. Apoi să citească foarte mult pentru că numai din intuiție nu se poate face teatru. În al treilea rând, i-aș sfătui să privească spre stele. Să fie cu capul sus pentru că un spectacol se naște în seara asta, moare la finalul reprezentației și poate renaște sau nu în alt context. Mândria trebuie bine înțeleasă.

Tecuciul reprezintă pentru dumneavoastră „Paradisul pierdut”… Ce reprezintă Iașul, domnule Emil Coșeru?

Iașiul este astăzi casa mea. Este cetatea mea. Sunt legat de Iași. Îl apăr și îl respect enorm!

Împreună cu soția dumneavoastră, fosta balerină Dana Coșeru, creșteți niște animăluțe minunate.

Oh, da!… Pisicile Nesi, Osi, Gugu, Pepi, Strugurel, Fulguța sau Fâța, Sclipici, Surdu și Mamaia, dar și Negrea și Codina, câinii noștri. Urăsc oamenii care nu iubesc animalele. Omul care e apropiat de animale are un caracter aparte. Un animal care te protejează și se alintă când ajungi acasă este ca un dar. Eu sunt fericit când ajung acasă și vin la mine toate opt-nouă pisici, cei doi câini stau tolăniți, iar eu îi privesc și mă liniștesc. Animalele au o frumusețe și o înțelepciune unice. Omul trebuie să trăiască într-o armonie totală cu animalele.

M-am gândit de multe ori că sigur undeva există un Dumnezeu al animalelor…

Sunteți un bărbat frumos, șarmant, elegant din cap până-n picioare. V-au iubit femeile?

Ele să îmi spună, nu eu! Eu am iubit femeile și frumosul, iar femeia e o încântare pentru un bărbat. Eu am respectat mult femeile. Le iubesc și astăzi din tot sufletul. Nu știu dacă am fost un bărbat frumos, dar cred că dintotdeauna am simțit că trebuie să fiu mai altfel. În copilărie, deși eram oameni înstăriți, am suferit mult din cauza sistemului. De atunci mi-am propus să fac totul ca numele de Coșeru să renască pentru că nu ne poate umili nimeni și deci, a fost un fel de autoșlefuire. Mi-am propus încă de prin ’56-’57 să citesc, să fiu elegant, să mă perfecționez mereu. Tata era un om îndrăgostit de muzică, un om care a făcut teatru și care ne-a insuflat din eleganța unei meserii vocaționale, din noblețea artei. Mi-a plăcut să trăiesc în eleganță, așa cum poate fi înțeleasă ea. Viața trebuie trăită la maxim pentru că este incredibil de scurtă!

Eu mă bucur de soare! Mult! Îmi place să mă trezesc dimineața și să mă bucur de explozia de lumină! Mă culc târziu pentru că nu îmi place noaptea.

Un gând pentru Revista InSociety

Priviți mereu spre lucrurile frumoase! Priviți soarele în toată splendoarea lui. Mângâiați animalele. Trăiți în armonie!

Condiții preluare articol

Fiecare articol al www.insociety.ro este muncit. Respectăm munca fiecăruia și drepturile de autor. De aceea, credem în regulile fair-play-ului. Dacă nu avem încheiat un acord scris în care să specificăm explicit forma de colaborare, vă dăm posibilitatea de a prelua din articolele noastre în limita a maxim 500 de caractere , cu următoarele obligații:
1. specificați în articolul dumneavoastră sursa clar și concis;
2. inserați linkul articolului nostru și faceți trimitere vizibil către acesta.