Cristina Hermeziu, scriitor și fost jurnalist ieșean: ”E scris în genele noastre de oameni să ne povestim unii pe alţii.”

 „Literatura își este sieși suficientă. Pleacă de la nimic și ajunge la nimic, și între aceste două gratuități încape un univers foarte complex. E un sentiment extrem de reconfortant: fericirea stă într-un pumn de cuvinte, nu-i așa?”

                 Prin propriul filtru, Cristina Hermeziu epatează prin modestie și se descrie simplu: „o persoană dependentă de literatură”. Întrucât fiecare carte transmite o poveste aparte și dezvăluie o experiență unică, se rezumă a ne confesa faptul că „ultima carte ajunsă pe propria noptieră” e cartea preferată. Acum înțeleg de ce crede că n-ar putea niciodată renunța la carte, ca obiect, cu pagini de celuloză și posibilitatea de a sublinia pasaje cu creionul pe margine, ca o supremă dovadă de iubire”. După placheta de versuri „Parisul nu crede în lacrimi” publicată în 2016, Cristina Hermeziu  ne-a dezvăluit că pregătește să lanseze în curând, la editura Junimea, „Vedere din Turnul Eiffel. Portrete civile, crochiuri politice”, o carte de publicistică, o selecție de interviuri, reportaje și tablete pe care le-a scris la Paris în ultimii zece ani.

Advertisement

Jurnalist și traducător, scriitoarea Cristina Hermeziu își amintește cu nostalgie anii în care a hotărât să urmeze drumul Parisului, acceptând bursa postdoctorală ce i-a fost oferită. Pe tărâm francez, în anii 2004, pe vremea în care România încă nu aderase la Uniunea Europeană, traseul administrativ ce trebuia îndeplinit nu era deloc facil. Recunoaște… atunci, o oarecare spaimă de necunoscutul cu care ar fi trebuit să se acomodeze i-a tresărit prin gândurile și emoțiile cu care nu știa dacă era pregătită să facă cunoștință cu „zidul” care despărțea România de Franța.

Cu filozoful si poetul Basarab Nicolescu, pe platoul ”On vous sert un vers”, mai 2017, Ambasada României, Paris.

În 2004, în octombrie, când m-am urcat în avion, la Paris nu se ajungea ca astăzi, fluierând și făcând eventual un selfie cu biletul de avion, sau din aeroportul Charles de Gaulle, sau și mai bine la cel de la Beauvais, mai uman și repede primitor pe pământ francez pentru doar o sută de euro. În 2004 România nu era în Uniunea Europeană, românii aveau nevoie de viză care se obținea la Ambasadă, la București, cu programare, și mai ales după și dacă strângeai actele necesare – invitația, „le protocole d’accueil”! – care erau garanția că tu, cetățean din est, ai avea voie să aspiri la Paris, să-l colinzi și să-i bați bibliotecile, să înveți în universitățile din Cartierul Latin.”

Chiar dacă mărturisește că „vizibilitatea culturală a unei țări se construiește profesionist. Există structuri pentru asta, Ambasada României împreună cu ICR au această misiune, au și mijloacele financiare să o facă și vă pot spune că de când Luca Niculescu – un desăvărșit profesionist care vine din presă –  a fost numit Ambasador al României la Paris, există o dinamică incredibilă”, Cristina Hermeziu consideră că toți românii răspândiți în viețile lor prin lume acționează ca niște agenți de promovare ai țării de origine, mai ales dacă au entuziasm, dublat de un savoir-faire, de experiență și de studii.

 

Ați păstrat vii legăturile cu presa națională. Vă citim în publicații cu tradiție sau mai noi (Adevărul, Dilema veche, Cronica Veche, Scriptor) și, recunosc, aveți un tip aparte de a scrie. Interesant ar fi un termen prea banal, însă un mix între pasiune, informație și talent ar putea descrie mai bine ceea ce trasmiteți prin cuvinte. Scrieți cu drag. Ce s-a schimbat în presa din România în toți acești ani de când ați plecat?

Cristina Hermeziu: În primul rând au apărut blogurile, un fel de jurnalism mai personalizat dar mai haotic, mai diluat, dar și mai puțin formatat. Astfel, fie că e vorba de bloggeri, fie de scriitori de presă clasici, mă revoltă, neputincios, jurnaliștii mercenari, cei care sunt plătiți ca să scrie într-un anume fel și pe un anume subiect. Mă scandalizează faptul că există trusturi, posturi, ziare care sunt bâte politice. Mă îngrijorează puterea manipulatoare a mass-mediei și sunt perplexă să constat, cînd ajung pe-acasă, că televizorul e deschis în general zi-lumină, ca un fundal omniprezent în casele oamenilor și mă înfioară gândul la câtă responsabilitate presupune acest lucru pentru cei care fac presă și propun conținut pe sticlă. Sunt stupefiată să văd câtă xenofobie, cât rasism și antisemitism, câtă ură și intoleranță conțin comentariile la diverse articole din presă, pe forumurile de discuții. Mă emoționez și mă entuziasmez când îmi dau seama cât de curată poate fi încă această meserie, cu cât talent și cu câtă maturitate poate fi ea exersată , bunăoară, cum o fac cei de la Casa jurnalistului. Și chiar nu sunt singurii…

 Cu poetul Radu Bata/ ”On vous sert un vers”, iunie 2017, Paris

 

V-a schimbat în vreun fel experiența pariziană?

 Cristina Hermeziu: Mă machiez mult mai puțin. J Mănânc mai puține grătare, știu o mulțime de rețete de salate delicioase, merg cu bicicleta, mă duc deseori la cinema, mă uit mai puțin la televizor (mulți dintre prietenii mei francezi nu au televizor acasă!. Și sper că am devenit mai puțin… lirică. A spus-o superb, Cioran, cel care s-a refugiat în limba franceză, în structura ei rațională, limpede, sobră pentru a scăpa de „exaltările” limbii române. Și românul Cioran a devenit cel mai mare stilist al limbii franceze! Păstrând proporțiile, experiența franceză m-a făcut să redescopăr limba română. Când în cotidian funcționezi în altă limbă decît cea maternă, relația cu seva cuvintelor originare e mult mai intensă. Mărturisesc că pe mine mă emoționează când, în Franța fiind, îmi aduc aminte uneori că la „cer” se poate spune și „văzduh”… N-am scăpat deci de nicio exaltare.

 

Reveniți cu drag acasă, mai exact, în comuna Bîrnova (Iași), locul unde locuiesc părinții dumneavoastră. Înainte ca noi să ne cunoaștem, v-am cunoscut tatăl, când am scris despre povestea „Garajului cu amintiri”, un om extraordinar, în compania căruia nici nu îți dai seama că timpul trece. Nu vă e dor să vă întoarceți?

 Cristina Hermeziu: Să mărturisesc deci o a doua adicție: sunt dependentă de Iași. Aici am făcut liceul, facultatea, aici m-am îndrăgostit, aici am avut parte de cea mai frumoasă meserie din lume – cea de a spune povești despre oameni, la TVR Iași.  Întoarcerea e deci ca și întâmplată. M-am confesat, cred, și altădată. Am plecat de 12 ani, dar la Iași sunt invariabil acasă. Se produce o relaxare instantanee, orașul mă ia, anonim, în brațe. Înainte de a pleca, străbăteam orașul cu mașina personală. Acum e o voluptate, după ce îi văd pe părinți la Bîrnova, să cobor în oraș și să mă urc în tramvai. Mă uit la călători, ascult ce vorbesc, număr câte cruci își fac pe traseu, culeg câte un cuvânt splendid de care uitasem. E o reconectare instantanee la România profundă și la diversele ei realități. Din Tătărași în Copou, spre exemplu, e un traseu poetic și realist: pe drum vezi o piață, o mahala țigănească, covrigării, un tribunal sclipitor, un Teatru Național, vitrine de second hand, covrigării, o bibliotecă universitară, terase occidentale, o universitate, covrigării. Reportajul meu interior e gata. Există ceva care mă stânjenește la fiecare întoarcere: îmi lipsește umbra sănătoasă a vechilor tei de de pe bulevardul Ștefan cel Mare.

 

„De-ar fi să revin acasă, motivant îmi pare un domeniu al creativității în relație cu cei tineri. Dar și televiziunea, și scrisul, jurnalismul în general, rămân o opțiune. Prima iubire nu se uită niciodată.”

 

Ați revenit și în această vară acasă. Ați valorificat timpul ”de concediu” pentru a ține, în cele câteva zile de vacanță, cursuri în limba franceză pentru copii. Cum a fost experiența? Aveți în vedere să reluați această activitate și anul viitor?

 Cristina Hermeziu: A fost o experiență uluitoare. Am propus un proiect de inițiere în și de exersare a limbii franceze doar prin joacă, mai precis, prin jocuri de societate. În parteneriat cu o ludotecă din Franța și grație susținerii entuziaste a doamnei Anne Letertre de la Centrul Cultural din Bure sur Yvette, am putut aduce la Iași o mulțime de jocuri de societate în franceză. Am implicat în proiect și am găzduit pe cont propriu francezi nativi care au conversat, s-au jucat, au cântat împreună cu copiii timp de câteva ore pe zi în limba franceză, într-o atmosferă veselă, destinsă, fără constrângeri de teme sau stres. Să vă spun ce s-a întâmplat: luni dimineața au venit opt copii. Marți erau 11… Proiectul se cheamă „Vacanță la casa albă. Tu veux jouer avec nous? Vrei să te joci cu noi?” și va continua și în 2018. Sperăm să găsim și parteneri din Iași pentru dezvoltarea acestui proiect, pentru că entuziasmul și al copiilor, și al organizatorilor e un combustibil absolut necesar, dar nu și suficient. E totuși ceva profund nedrept și cumva disprețuitor în acest tip de mentalitate – specific, cred, României –  care lasă de înțeles că ideile, competențele, timpul și logistica dintr-un proiect destinat copiilor trebuie să fie pe gratis, doar fiindcă vine din partea unor români expatriați.

 

Ce credeți că-i lipsește Iașului pentru a fi pus pe harta culturală europeană nu doar verbal, ci și faptic? Mă refer aici la strategii prin care străinii să își programeze din timp city-break-uri la noi sau participrea la anumite evenimente cultural-artistice…

 Cristina Hermeziu: Iașul a crescut deja enorm prin Festivalul Internațional de Literatură- FILIT. Ce se-ntâmplă în Iași în zilele festivalului este colosal: scriitorii, români și străini, devin niște mici zeități tangibile, în mijlocul unei mulțimi de tineri care le-au citit cărțile, și care respiră împreună cu ei literatură. E magic. Prin FILIT, Iașul și-a dat măsura potențialului de organizare și de logistică și a ridicat ștacheta foarte sus. Ce face echipa Muzeului literaturii din Iași se numește profesionalism pur. Ei bine, Iașul ar trebui să mai găsească o astfel de echipă ca să organizeze un eveniment care l-ar așeza și mai apăsat pe harta Europei culturale: un festival al filmului european. Știu că ieșeanul premiat la Cannes și membru al juriului de acolo, regizorul Cristian Mungiu,  avea acest proiect la un moment dat. Sunt gata să mă mut la Iași pentru un astfel de proiect… 🙂

 

Că tot ați amintit de FILIT. Ne-am revăzut cu această ocazie… ați fost și în acest an alături de ieșeni. Se va vedea Festivalul și la Paris?

 Cristina Hermeziu: În octombrie, toate drumurile duc de la Paris la Iași! E o mare bucurie că am fost invitată și în acest an la FILIT. E un privilegiu și e pur și simplu o fericire individuală să scot, spre exemplu, carnetul, în penumbra sălii Teatrului Național sau în sala unui liceu, ca să notez o vorbă a scriitorului de pe scenă. Am participat direct și la două întâlniri, una pe tema presei culturale europene, iar a doua se numește foarte frumos „Povestea unei traduceri”: primul roman, tulburător!, al scriitoarei  Tatiana Țîbuleac – care trăiește la Paris – va fi tradus în franceză la editura des Syrtes. Împreună cu editoarea, Olimpia Verger, vom spune povestea acestei traduceri, și, de fapt, a unei bucurii în plus, aceea de a vedea că scriitorii români pot ajunge să fie niște pepite de aur în mediul literar francofon, destul de egoist și de exclusivist.

 

”Parisul e o baghetă tăiată în două, în mijlocul căreia strecori o tabletă de ciocolată. E o gustare hrănitoare și originală, îndrăzneață și neserioasă, simplă și sofisticată. Ca Parisul! Fără glumă, e ceea ce li se oferă uneori copiilor la grădiniță sau la școală, în pauza de gustare. Am furat, deci, ideea de la băiețelul meu. Pentru băiețelul meu mărturisesc, probabil în premieră, că uneori, dealurile de la Bucium mi se par cu mult mai potrivite decît Parisul sub tensiune de azi!”

 

Cu scriitorul George Arion si editoarea Daniel Nees, Livre Paris, martie 2017

 

Ce proiecte de toamnă ați pregătit? Prin ce acțiuni va fi România adusă în atenția publicului francez?

 Cristina Hermeziu: Am proiecte foarte frumoase pentru această toamnă. În general scriu cronici în presa din Franța despre cărțile autorilor români, moderez întâlniri la saloane de carte sau la festivaluri, imaginez evenimente, pun în contact oameni. Felul meu de a spune… iată-i, ei – scriitorii, artiștii, creatorii – ei știu cel mai bine cine suntem, cum suntem și de ce suntem pe lume. Ce fac eu e o picătură într-un ocean, pînă la urmă. Gândiți-vă că, spre exemplu, la Paris sunt peste 50 de centre culturale străine care vor fiecare în parte să-și afirme originalitatea, excelența, specificul, pe o scenă avidă de industrie culturală, dar și saturată în același timp. E o provocare și îmi place postura de passeur, de mijlocitor și-mi dau seama, fără nici un orgoliu, sper, că e un rol necesar: scriitori, artiști, creatori de excepție avem, dar oricât de evidente ar fi ele, pasarelele, punțile, vitrinele, nu se creează singure. În acest an am propus o serie de serate literare în jurul unui poet sau scriitor de origine română cu dublă cultură, care scrie și în română și în franceză sau e tradus în franceză. O dată pe lună, publicul francez e invitat în Platoul cu poezie – în franceză e un joc de cuvinte intraductibil, seria se numește On vous sert un vers, care înseamnă în același timp „vă oferim un vers și un pahar”, ambele cuvinte se pronunță la fel. Iar publicul chiar e îmbiat să servească, de pe o tavă, bilețele împăturite și să citească fragmente din opera scriitorului invitat. Am avut privilegiul să-i avem ca invitați pînă acum pe Matei Vișniec, Basarab Nicolescu, Radu Bata, Norman Manea și urmează în octombrie o ediție dedicată poetei Magda Cârneci. E un proiect realizat împreună cu Institutul Cultural Român de la Paris. Eu colaborez de ani buni cu Institutul Cultural Român, care e o oază de creativitate și, în mediul artistic extrem de concurențial de la Paris, reușește să prezinte o carte de vizită adesea originală a creatorilor din România. Mai am și alte idei, mai ales că în 2018 urmează sezonul Franța-România, care în decurs de un an de zile va federa tot felul de evenimente dinspre Franța spre România și invers.

 

Ce e, de fapt, într-un suflet de artist, de spirit creator?

Cristina Hermeziu: Nu știu, rămâne un mister. De aceea, continui, probabil, să citesc sau să văd filme, și uneori să-i întreb pe autori, cu voce tare, sau în gând, de ce ne răvășesc un pumn de cuvinte, o înlănțuire de imagini.

 

Dintre toate genurile literare, de care vă simțiți mai atașată?

 Cristina Hermeziu: Ca cititor? Depinde de starea de moment. Sunt perioade când romanul, cu respirația lui largă, dominatoare, îmi face bine. Și sunt momente când caut febril în bibliotecă o culegere de haiku. Poezia e chiar o nevoie periodică, urgentă aș zice, e un fel de perfuzie cu elemente vitale, imponderabile și stabile în același timp. Ca jurnalist, caut, prefer specia reportajului, care e povestea unei întâlniri, cu un om, cu o situație, cu un loc. Să povestești lumea prin reportaj înseamnă să-ți acorzi luxul de a privi oamenii în ochi. Reportajul e o punere în sens a lumii în care trăim, cu fluxul ei care ne scapă tot timpul printre degete. Cred că narațiunea jurnalistică, punerea în poveste a cotidianului, e o formă de a capta un fel de spirit al timpului la care nu ajungi altfel. Așa cum literatura o face, dar cu altă miză. Reportajul n-o să fie niciodată detronat între speciile jurnalistice, pentru că, fiind o poveste, el e de fapt o matrice foarte veche a modului uman de a interrelaționa și de a se situa în lume. E scris în genele noastre de oameni să ne povestim unii pe alţii.

Sursa foto: arhiva personală

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Fiecare articol al www.insociety.ro este muncit. Respectăm munca fiecăruia și drepturile de autor. De aceea, credem în regulile fair-play-ului. Dacă nu avem încheiat un acord scris în care să specificăm explicit forma de colaborare, vă dăm posibilitatea de a prelua din articolele noastre în limita a maxim 500 de caractere , cu următoarele obligații:
1) specificați în articolul dumneavoastră sursa clar și concis;
2) inserați linkul articolului nostru și faceți trimitere vizibil către acesta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *