Călătorie în societatea secretă a iubitorilor de tot ce e fin și fain: Diana Cosmin, povestitorul frumosului care ne înconjoară

Ani la rând i-am citit articolele despre viață, business și lifestyle în paginile revistelor ForbesLife și Up by Forbes, ale căror redactor-șef a fost timp de 8 ani. La finalul anului trecut, după o lungă vreme în care a cochetat cu ideea, dar încă nu simțea că e momentul, a decis că e timpul să facă schimbarea. A pornit pe propriul drum, acela al unei „societăți deloc secretă a iubitorilor de tot ce e fin și fain”, adică FineSociety

        „Uneori știi și simți. Eu simțeam de ceva vreme, dar nu aveam curaj să mă rup. Ca într-o căsnicie care nu prea te mai face fericită, dar te gândești că ai investit atâția ani din viață în relație, ai pus suflet, îl respecți pe celălalt, parcă nu-i păcat să renunți la tot? Până într-o zi, când te trezești dimineața, te dai jos din pat și spui „S-a terminat”. E un declic pe care nu-l pot înțelege decât cei care l-au trăit. Și cred că toți am trăit cel puțin unul în această viață.”

Advertisement

 

Dincolo de articolele pline de sens, frumos și sensibilitate pe care ni le prezintă, Diana este un om al micilor plăceri și nostalgii, cu obsesii pe care le întreține cu drag pentru anumite locuri, mâncăruri, stiluri, experiențe. Îi place să-și cultive tabieturile, poate și fiindcă meseria pe care o are implică noutate continuă: călătorii, întâlniri, lansări, inovații. Mereu e ceva nou în peisaj, așa că atunci când nu scrie îi place să fac lucruri încântător de repetitive.

Nu aș putea renunța niciodată la speranță. Chiar și în momentele (rare, dar au existat) în care mi se părea că totul e pierdut, că nu mai există șanse pentru ceva ce-mi doream cu pasiune, undeva în adâncul sufletului meu se legăna un „Dar dacă totuși…?”. Când realitatea nu era de partea mea, mi-am imaginat altă realitate. Am găsit mereu o cale. Nu mi se datorează, e un dar.”

               Ești omul preocupat de frumos și bun-simț. Pe finesociety.ro e o încântare să petreci timpul zapând. Care îți sunt sursele de inspirație? Îmi pare că mereu vii cu povești fascinante, despre care puțini cunosc. Poate n-ar fi firesc să-ți cer să ne dezvălui măcar puțin din modul în care ajungi la subiecte…

Îți mulțumesc mult. Să știi că nu e foarte mult de divulgat, nu e vreun secret. Sunt doar curioasă. Dacă văd un om interesant, îl descos, vreau să-i știu povestea și-l rog să mă lase să i-o dau mai departe. Niciodată n-am făcut ceva special pentru a găsi subiecte, cred că se aplică o variantă a dictonului „Norocul îi ajută pe îndrăzneți”. În cazul meu, „inspirația îi ajută pe curioși”. De când fac presă, „problema” mea principală a fost că am mereu prea multe idei și planuri de articole și prea puțin timp la dispoziție. Cel mai tare mă roade să văd că un subiect bun se irosește, prefer să-l dau altuia decât să-l văd pierdut, dacă eu n-am timp de el (și am și făcut-o în trecut, când lucram în redacție). Există o resursă inepuizabilă de subiecte pe lume, nu trebuie să te cramponezi de nimic. Dar cel mai mare păcat e un subiect bun și irosit.

 

               Spui pe www.finesociety.ro„aeroporturile sunt a doua ta casă”. Ai resimțit, vreodată, oboseala? Cum arată, de fapt, munca din spatele a ceea ce noi vedem? Știu, din exterior, pare o joacă, înțeleg asta pentru că și mie mi se întâmplă să mi se spună „eh, dar asta nu e muncă!” (cam așa se poartă pe la Iași), dar aș vrea să povestești pe înțelesul tuturor cum decurge munca ta.

Oh da, într-o vreme oboseala îmi devenise a doua natură, din păcate. Mi se părea un titlu de glorie să fiu mereu obosită, nedormită, surmenată. Poate părea ciudat că asociez epuizarea cu fericirea, dar iubeam ceea ce făceam și eram într-o perioadă în care simțeam nevoia să dovedesc lucruri (mie și lumii). În loc să văd adevărul, faptul că eram la capătul puterilor, eu eram mândră că pot să duc. Și să tot duc. Puteam să adorm oriunde, în orice poziție, sprijinită de orice scaun sau zid. În metrou, la coafor, în taxi. Somn adânc, cu vise, furat pe unde apucam. 

Nu regret munca, eu doar prin muncă am ajuns unde sunt acum, dar regret ritmul în care m-am torturat o vreme. Aș fi putut să fac la fel de mult fiind mai blândă cu mine, biciuindu-mă mai puțin, mai spunând și „nu” uneori. Totuși, nu facem operații pe cord deschis, dacă ne luăm o zi liberă să ne tragem sufletul nu moare nimeni. Dar de multe ori viața noastră și sănătatea depind de curajul de a lua acel răgaz.

Cât despre „Asta nu e muncă”, provoc orice persoană care crede că a scrie zilnic cel puțin 10.000 de semne nu e muncă. Îi ofer oricând o săptămână de experimentat pe Fine Society și vorbim după. Din afară totul pare ușor. Chiar și călătoritul pare așa, o poveste: te urci în avion, pleci, ajungi în alt colț de lume și o ții tot într-o petrecere și o plimbare. În realitate, dincolo de componenta de aventură (care există și e minunată), o deplasare profesională nu e concediu. Vezi niște locuri frumoase, cunoști oameni grozavi, dar asta înseamnă întâlniri (și documentarea aferentă lor), postat pe rețelele sociale, scris articole seara la hotel (după întâlniri), programat postări pentru următoarele zile de absență, răspuns la emailurile primite între timp, programat întâlniri pentru săptămânile viitoare. Nu stai o secundă locului și nici mintea ta nu poate lua vreo pauză.

Pun pariu că orice „viteaz” care spune că asta-i o plimbare de plăcere ar cădea lat după prima zi de așa „concediu”. Să nu se înțeleagă că mă plâng vreo secundă, iubesc ceea ce fac, dar e muncă. Migăloasă, detaliată, uneori de dimineața din zori până seara târziu. Uneori mă ridic de la calculator și mă dor ochii de atâtea ore de scris. Dacă scrii ca hobby, ocazional, e foarte ușor, da. Să scrii zilnic, să livrezi mereu lucruri noi, documentate, redactate atent… e muncă grea, dar frumoasă. Ca orice muncă pe care o faci cu plăcere.

               Te consideri norocoasă? De mic copil ai știut că îți dorești să scrii. Ai coordonat unul dintre cele mai elegante proiecte media (asta e pecepția mea, cel puțin), ai cam bifat tot ceea ce ți-ai propus. Ce ar fi să îți mai dorești?

Da, mereu m-am considerat norocoasă. Sunt două lucruri pe care le posed nativ și pe care le-am întâlnit rar la oamenii din jur, așa că le prețuiesc ca atare. Primul e capacitatea de a mă bucura de bucuria altora (dacă eu sunt tristă și un om drag e fericit, mă bucur ca și cum aș fi eu cea fericită, mă încarc cu fericirea lui). Foarte rar (spre deloc) am întâlnit această abordare, ceea ce mă face s-o consider un dar prețios.

Al doilea lucru nativ: faptul că niciodată n-am luat nimic ca și cum mi se cuvine. Am avut mereu o busolă care mi-a reamintit că tot ce am trebuie prețuit. De asta apreciez orice șansă, invitație, cuvânt bun, propunere, tot ceea ce primesc și am primit. Îmi mai doresc foarte multe lucruri, dar nu sunt scopuri grandioase. Vreau să fiu sănătoasă, să pot să scriu până la adânci bătrâneți, să călătoresc cât mai mult, să râd cât mai mult, să mă distrez mai mult. În prima parte a vieții mele am muncit mult, pe alocuri fără viață personală și distracție. Am ani pe care nu mi-i amintesc decât în pagini, numere de revistă și coperți. Acum vreau echilibru: muncă și relaxare, în părți egale.

              Te-ai gândit să reîncepi să scrii pe blog? Te-ai gândit că există persoane cărora le e dor de „Poveștile unei inimi”? Am observat cum în ultima perioadă există din ce în ce mai mulți oameni care se regăsesc în astfel de scrieri, de suflet. Sunt trăiri inerente, iar când ai harul de a le așterne în cuvinte, e păcat să nu vindeci suflete…

„Poveștile unei inimi” nu cred că vor mai fi vreodată, în acest moment nu le văd nicăieri în viitorul meu. Au reprezentat o etapă frumoasă, dar nu-mi place să mă cramponez de ce a fost. Ca un film căruia îi faci o continuare după ce deja epoca i-a trecut: nu va mai avea niciodată același farmec, fiindcă și actorii, și publicul, și povestitorul se află acum în alte momente ale vieții și caută alte emoții. Îți mulțumesc pentru cuvintele frumoase, poate la un moment dat voi scrie din nou o carte, am câteva idei pe care le tatonez, dar ating foarte mulți oameni prin intermediul site-ului și îmi place acest lucru. Ajung la aproape 100.000 de oameni pe lună, vreau să le dau povești tot mai interesante și mai valoroase, iar cartea nu știu dacă mai are vreun slot orar disponibil. Acum vreo 10 ani probabil m-aș fi ambiționat să o scriu în paralel, mi-aș fi făcut un program ucigaș de lung, aș fi stat trează câteva nopți pe săptămână. Între timp, am aflat că e o mare binecuvântare să poți să NU le faci pe toate în același timp. Să alegi.

 

               Când ți-ai dat seama că nu vrei să fii diplomat de carieră, având în vedere că ai urmat cursurile de Diplomație și Relații Internaționale în SUA?

În sufletul meu cred că am știut mereu că nu voi ajunge să fiu diplomat de carieră. Îmi plăcea mult IDEEA de diplomație, îmi plăceau cursurile, informația, dar a fost mai mult o alegere rațională. Scrisul, în schimb, a fost parte din mine de când mă știu și oricât am vrut să-l gonesc (uneori chiar am vrut), a revenit de fiecare dată. Chiar și la masteratul de diplomație, profesorii îmi lăudau scrisul și modul în care abordam anumite subiecte. Știi cum se spune, viața e ceea ce ți se întâmplă în timp ce tu ești ocupat să-ți plănuiești viața.

Teoretic, mă potriveam profilului diplomatic, fiindcă vorbesc limbi străine, îmi place să călătoresc, să comunic. Dincolo de toate aceste atribute raționale, sunt însă un om care prețuiește libertatea lui mai mult decât orice. Nu pot să tac când am ceva de spus sau să nu apăr o cauză în care cred cu adevărat, indiferent cât de incomod sau controversat ar fi subiectul. În diplomație trebuie să fii un strateg sobru și calculat. De puține ori ai voie sau e oportun să spui exact ce gândești și cred că asta m-ar fi consumat enorm, în timp.

Și, ca să fiu foarte sinceră, când m-am întors de la studii și am dat cu nasul de realitatea din teren, mi-a fost destul de clar că n-am nici arborele genealogic potrivit. Familia mea e de ingineri, ai mei n-au nicio treabă cu diplomația, iar în România „istoricul” încă a rămas un amănunt relevant în acest domeniu. Ca în celebrul film din seria B.D.: ”Cine vă recomandă?”. „Talentul și familia”.

               Ai o relație aparte cu părinții tă Ești foarte atașată de ei și, cu toate astea, ai fost mereu plecată fie la studii, fie prin prisma a ceea ce faci. Nu ți-a fost greu? Ce îți amintești din acea perioadă?

Sunt atașată de familie, dar în același timp sunt un spirit foarte liber. Cred că sunt un om al paradoxurilor din acest punct de vedere. Nu simt nevoia să stau lipită de oameni ca să-i iubesc, îmi place să fiu mereu în mișcare și călătoriile mă încarcă. Pot să dorm 10 nopți în 10 orașe diferite și să mă simt în largul meu în fiecare dintre ele. Țin minte că plecam în concediu cu ai mei, când eram mică, și mereu mi se părea că se termină prea repede. Pe ei îi auzeam spre final cu „Vai, dar nu ți-e dor de casa noastră, de camera ta?”. Iar eu, în sinea mea: „Hmm… nu. E frumos acasă, dar aș mai sta un pic pe-aici”. Și soțul meu e la fel, când plecăm undeva, după 4-5 zile începe să-mi spună că abia așteaptă să doarmă iar pe perna lui, în patul lui. Eu sunt un om super-adaptabil și mereu aș mai zăbovi pe drum. Sunt de-a drumului.

 

Perioada studiilor a fost cea mai frumoasă din viața mea. Am plecat o fată timidă și destul de protejată de părinți și m-am întors altă persoană. Fără să fi făcut ceva radical, doar am trăit. Am învățat despre mine cât într-o viață, am înțeles ce-mi place și ce nu, ce mă face fericită și ce mă deprimă, ce pot să tolerez și ce nu voi tolera niciodată… Și, mai ales, am învățat că pot să depind de mine mereu, în orice situație, ceea ce mi-a dat aripi și încredere. Când ești singur printre străini, știi că totul depinde de tine: dacă îți e rău trebuie să te târăști singur și să-ți porți de grijă, trebuie să-ți păzești spatele, să-ți duci valiza, să îți ridici moralul, să te motivezi, să faci tot ceea ce în confortul de acasă ai putea aștepta de la alții… Trebuie să fii suporterul tău numărul unu.

Eu pot să stau singură fără probleme, după acei ani. O zi, o lună, un an, nu mă plictisesc nicio secundă. Am învățat să-mi placă propria companie, s-o caut înadins uneori, dar în același timp să mă pot împrieteni ușor cu oricine. Să nu-mi pese ce zice lumea (serios!), să trăiesc 6 luni dintr-o valiză de 23 de kilograme, să fac alegeri și să mi le asum. Aș recomanda oricui tânăr să stea singur undeva departe, măcar câteva luni. E cea mai bună școală pe care am făcut-o vreodată.

               Ce te mulțumește?

Să am o viață tihnită, să am timp, să nu fiu nevoită să alerg. Am alergat mulți ani. Acum vreau să mai merg și la pas, să alerg doar dacă vreau eu, dacă îmi face plăcere, nu pentru că trrebuie să ajung contracronometru undeva.

              Cartea preferată ..

”Istoria iubirii”, de Nicole Krauss.

              Destinația preferată…

Curtea casei din Poiana Ilvei, Bistrița-Năsăud. Și orice loc cu vedere la mare sau ocean.

              Ce crezi că lipsește societății de azi? Asemeni ție, cred în dorința oamenilor de a fi informați și altfel decât prin scandal. În tot acest timp, ți-ai putut face o opinie asupra direcțiilor pe care „piața” le are. Încotro ne îndreptăm?

Am senzația că ne îndreptăm spre o perioadă de simplificare și asumare. Oamenii nu mai vor fake-uri, scenarii, strategii construite în laborator, minciuni frumos ambalate. Vor sinceritate, realitate, vor trăiri „raw”. Vor lucruri care să-i zguduie un pic din viețile lor, să-i facă să simtă emoție sinceră, nu scriptată. Unele dintre cele mai citite articole ale mele au fost materiale scrise în 15 minute, dintr-o suflare, în care îmi spuneam o opinie directă și necosmetizată despre ceva ce conta pentru mine. Cele mai multe dintre articolele cu sute de mii de cititori n-au nici poze wow, nici vreun shooting elaborat în spate, au o idee adesea incomodă, dar exprimată cu pasiune. Oamenii vor onestitate și simplitate, eu asta cred. Și sper. Oricum altceva n-am de oferit, asta-i tot ce pot pune pe tarabă. Încerc să dau ceea ce aș vrea eu să primesc.

           De ce Fine Society”?

E o mică poveste acolo. Cred cu tărie că toți trebuie să facem lucrul la care ne pricepem cel mai bine. Eu scriu. Nu sunt brand-builder sau copywriter, așa că atunci când am decis să fac un site, m-am gândit din start că nu vreau să fie numele meu punct ro, ci un concept care să-i facă părtași pe cei care mă citesc. M-am gândit și în perspectivă: dacă într-o zi o să am o echipă de colaboratori, va fi ciudat să se prezinte „Ionescu de la Diana Cosmin punct ro”.

Așa că am apelat la fetele de la agenția de creație Antz, cu care lucrez de mulți ani și care mă cunosc bine, pentru a mă privi din afară și a găsi conceptul câștigător. Ele au venit cu ideea de societate a celor care iubesc lucrurile bune, pozitive, luminoase, fiindcă eu despre asta scriam de ani buni. Eu am venit cu ”Fine”, unul dintre cuvintele mele preferate din engleză. Pe lângă faptul că înseamnă finețe, lucruri frumoase, rafinament, e și jucăuș: dacă-l citești, sună ca „fain”, din română. Așa s-au conturat toate, treptat.

O opinie exterioară e absolut necesară, înainte de marile decizii. Țin minte că am făcut în 2010 un interviu cu Natalie Massanet, creatoarea de-acum celebrelor net-a-porter.com și theoutnet.com. Mi-a povestit, amuzată, că a găsit denumirile site-urilor (care sunt unele dintre cele mai reușite mostre de naming și branding) la capătul unor brainstorming-uri cu specialiști și cu echipa ei. Înainte de a se sfătui cu acești oameni, numele pe care-l avea în minte și voia să-l dea site-ului Net-a-porter era „What’s New, Pussycat?”. Și vorbim de o femeie genială și vizionară. Tuturor ne trebuie, din când în când, o opinie lucidă și sinceră. Încerc să nu uit asta niciodată.

 

sursa foto: arhivă personală Diana Cosmin

 

Fiecare articol al www.insociety.ro este muncit. Respectăm munca fiecăruia și drepturile de autor. De aceea, credem în regulile fair-play-ului. Dacă nu avem încheiat un acord scris în care să specificăm explicit forma de colaborare, vă dăm posibilitatea de a prelua din articolele noastre în limita a maxim 500 de caractere , cu următoarele obligații:
1) specificați în articolul dumneavoastră sursa clar și concis;
2) inserați linkul articolului nostru și faceți trimitere vizibil către acesta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *