Tudor Bogdan Bolnavu – „Principalul atu al tinereții e acela că încă am timp să învăț!”

Are 31 de ani, este profesor de vioară, asist.univ.dr. la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași și coordonează din poziția de concert-maestru Orchestra de Cameră a universității. A scris în 2015 cartea Tradiție și inovație în violonistica modernă franco-belgiană, an în care și-a susținut și teza de doctorat. Pe lângă preocupările profund ancorate în marea artă, muzica, Tudor Bogdan Bolnavu este un artist fotograf de certă valoare, confirmată de notorietatea pe care deja și-a câștigat-o în rândul fotografilor, al iubitorilor de fotografie, al publicului.

Într-un scurt dialog am descoperit încă o dată modestia, maturitatea și echilibrul artistului și omului Tudor Bogdan Bolnavu.

Tinerețea este un atu sau un dezavantaj în relația cu studenții, ca profesor sau cu membrii orchestrelor cu care cânți sau pe care le conduci?

Principalul atu al tinereții este acela că încă mai ai timp să înveți, cu toate că invidiez înțelepciunea celor care au parcurs deja drumul acesta. Punctual, îmi consider însă tinerețea un atu, în măsura în care îmi sunt proaspete în minte problemele avute în propria-mi evoluție și am păstrat vii soluțiile găsite. Iubesc să fiu și să lucrez între studenți și mă bucur enorm de realizările pe care le avem împreună. Fiind tânăr, încă mă consideră de-al lor și asta îmi dă șansa să pătrund în intimitatea gândirii lor. Recunosc însă că aștept cu nerăbdare și clipa în care voi zări în mine mai mult din înțelepciunea și măiestria pedagogică pe care mentorul meu, prof.univ.dr. Elena Ovănescu Pîrvu, mi le-a demonstrat de atâtea ori. Îi dau voie timpului să o confirme.

Ai cântat în mai multe țări cu diverse ocazii. Ce ți-a rămas ca reper d.p.d.v. cultural, artistic, social etc. din acele locuri?

Cea mai intensă experiență avută în afara țării a fost perioada petrecută la Conservatoire National Supérieur Musique et Danse de Lyon. Am avut contact direct cu un nivel artistic muzical fantastic, am cunoscut oameni remarcabili și am trăit una dintre cele mai prolifice perioade ale evoluției mele violonistice. Ce m-a marcat însă a fost „normalitatea performanței”. În România suntem obișnuiți ca rezultatele să vină după o muncă plină de încrâncenare, îndârjire și sacrificii reale. Acolo totul avea însă un aer firesc. Cu toate că intram în clădirea conservatorului din Lyon ca într-un templu al marii performanțe, colegii mei reușeau să fie senini și zâmbitori, priveau totul cu degajarea performerului, făceau totul cu o ușurință dezarmantă și priveau viața ca pe un șir de șanse pe care nu ezitau să le fructifice. Acolo am învățat că sunt dator pământului și conștiinței mele să ofer totul în ceea ce fac, fără a aștepta nimic în schimb. La momentul potrivit, locul pe care îl meriți cu adevărat, ți se va oferi.

Repertoriul solistic pe care îl abordezi este unul foarte divers din punct de vedere stilistic, limbaj muzical etc. De care compozitor/compozitori te simți totuși mai apropiat ca spirit și de ce?

E greu să poți numi un singur compozitor atunci când arta sonoră oferă atât de multe capodopere. Universul muzicii culte e unul aparte, cu trăiri complexe și preocupări adânci, adesea puțin facile. Rămân apropiat însă, probabil și prin prisma cercetărilor mele, de cultura și filozofia franceză, cu ale sale aspirații ghidate mereu în a depăși simplul spațiu sonor și mă numesc îndrăgostit iremediabil de Eugène Ysaÿe. Pe lângă rolul determinant în evoluția viorii și a violonisticii mondiale, pare a fi unul dintre puținii compozitori cărora Providența le-a vorbit, iar el, a înțeles, și și-a câștigat înțelepciunea.

Cât de mult contează gena în artă?

Nu știu dacă pot fi persoana potrivită în a răspunde acestei întrebări – sunt un răsfățat al sorții din acest punct de vedere. Tatăl meu este (și o spun cu toată obiectivitatea) unul dintre cei mai buni profesori de oboi din țară, iar mama a fost pictor, genul de artist desăvârșit pe care numai timpul o va duce acolo unde îi este cu adevărat locul. Cred că de aici vine și nevoia mea de a îmbina arta sonoră cu arta vizuală. Ce știu sigur însă este că gena, talentul, harul, oricât de mult ar conta, înseamnă prea puțin fără enorm de multă muncă și fără dorința de a performa, cu tot ceea ce cuprinde asta.

Ce înseamnă arta fotografică pentru tine? Unde începe și unde se termină arta în fotografie?

Arta începe acolo unde apare nevoia de frumos, de a înțelege, de a te exprima și nevoia de a oferi lumii rodul preocupărilor tale. Fotografia îmi este în primul rând o pasiune și așa cum am spus deja, cred că este și o nevoie interioară pe care o am. Mă atrage mult să fotografiez oameni și ador clipa în care le observ reacțiile oferindu-le ceea ce am realizat. Este precum finalul unui concert, când lumea te aplaudă, iar tu le citești bucuria de pe chip și, de la un punct cred, devenim dependenți de asta. Cu siguranță însă, arta se termină în toate formele ei și dispare irevocabil atunci când apare inamicul tuturor realizărilor mărețe: banul ca scop și nu ca răsplată firească a dedicării tale.

Emoția în muzică/emoția în fotografie. Există asemănări și deosebiri?

Și muzica și fotografia spun povești personale (compozitor/subiect) trecute prin filtrul viziunii tale, ca artist. Ai nevoie de imaginație în ambele situații și ai mereu nevoie să stăpânești bine ceea ce faci. Nu am reușit și nu cred că voi găsi vreodată ceva care să poată concura cu ceea ce muzica, în cele mai înalte forme ale sale, poate oferi. Universul colosal pe care arta sonoră îl alcătuiește este monumental – trăirile, emoția, paleta uriașă a stărilor pe care cunoașterea profundă a muzicii ți le oferă sunt fără margini și nu poate fi comparată cu nimic din ceea ce am cunoscut până acum. Prin muzică am simțit și simt că trăiesc mai multe vieți în același timp, împreună cu învățătura pe care ele o poartă, iar asta mă face să mă declar copleșit de ceea ce muzica îmi oferă.   

La concertele și recitalurile tale publicul este prezent și se bucură de ceea ce dăruiești. Pe când o expoziție de fotografie, măcar pentru cei care văd în tine un artist fotograf veritabil?

Va veni și aceasta în clipa în care voi simți că am crescut fotografic până în punctul în care un astfel de eveniment ar aduce un plus real în inima și mintea celor ce o vor viziona.

Știu că ai avut o perioadă în care aveai o mare pasiune pentru scris. Când revii la ea?

De fiecare dată când mi se va cere, așa cum o fac și acum (râde, n.r.). Am scris mult într-o perioadă în care simțeam că am nevoie să mă cunosc și să îmi pun probleme a căror rezolvare o găseam în timp ce scriam. De altfel (și asta am conștientizat chiar acum), printre ultimele mele eseuri se regăsește titlul „Pare c-aș fi înțeles”. Era doar începutul unui lung șir de experiențe și descoperiri personale pe care le-am primit cu multă bucurie. Îmi e dor să scriu și îmi e dor să povestesc ceea ce descopăr zi de zi – în fond, principalul atu al tinereții e acela că încă am timp să învăț!

Fiecare articol al www.insociety.ro este muncit. Respectăm munca fiecăruia și drepturile de autor. De aceea, credem în regulile fair-play-ului. Dacă nu avem încheiat un acord scris în care să specificăm explicit forma de colaborare, vă dăm posibilitatea de a prelua din articolele noastre în limita a maxim 500 de caractere , cu următoarele obligații:
1) specificați în articolul dumneavoastră sursa clar și concis;
2) inserați linkul articolului nostru și faceți trimitere vizibil către acesta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *