Povești cu vise: Bianca Spînu, normalitatea dintr-un om atipic

”Îmi simt trupul obosit. Simt că am nevoie de somn. 
Pe pervazul geamului e ursulețul de la Maduț, ursulețul pe care l-am văzut împreună în mall în urmă cu câteva zile… În vene îmi aleargă puţin din sângele meu, puţin este al altcuiva, câteva medicamente amestecate cu ser fiziologic şi multe țeluri sfărmate precum vertebra care a cedat… Cea care a cedat și mi-a frânt aripile și mi-a furat abilitatea de a mai merge.
„Ai doar 1% șanse de a mai merge și de a mai simți ceva de la mijloc în jos!””,
scria într-una din zilele trecute, pe pagina ei de Facebook, Bianca Alexandra Spânu, omul de fier în ochii mei, care nu încetează să ne ofere, involuntar poate și zâmbind liniștită, lecții de viață.

 

Advertisement

Tânăra de 26 de ani, astăzi absolventă a Universității de Medicină ”Gr.T.Popa”, e mai punctuală decât mine și mă așteaptă în parcarea din fața Cinematografului Victoria. E însoțită de sora sa, cea care, de 2 ani de când este elevă a Liceului Pedagogic din Iași, îi este mereu alături Biancăi. Recunosc, în urmă cu un an, făcusem cel mai emoționant material de la distanță. Bianca mi-a transmis, prin răspunsurile ei, o energie aparte, pe care mi-ar fi greu să o relatez prin cuvinte. Prefer să o păstrez în suflet și să mi-o amintesc în momentele mele de slăbiciune. Am stat câteva ceasuri de vorbă ca și cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. E un om cald, o persoană extrem de pozitivă și mereu cu zâmbetul pe buze. Îi este greu să spună când nu zâmbește, căci pe Bianca o fac să zâmbească oamenii dragi, lucrurile mărunte făcute din inimă, naturalețea cu care își amintește că a fost crescută în familie, naturalețe care i-a transmis verticalitate. Nu a avut întotdeauna totul, însă părinții au făct întotdeauna eforturi ca fetele să nu simtă anumite lipsuri. Adoră ciocolata cu mentă și nu se poate abține până nu termină o cutie întreagă. Iubește oamenii. Îi este teamă de singurătate. Urăște mincinoșii și manipulatorii. Au fost răspunsuri la care i-am citit în ochi tăria cu care-și stăpânea lacrimile. Eu n-am mai reușit să mi le stapânesc când am revenit în mașina mea, după ce ne-am îmbrățișat strâns și ne-am promis că ne vom revedea cât mai curând.

”Știi, am să-ți mărturisesc, Alexandra, ceea ce tu nu știi. În acel accident și-a pierdut viața prietenul meu. Veneau toți să mă viziteze și eu am întrebat, la un moment dat- ”dar Narcis de ce nu vine?” Când am aflat, mi-am dat seama că nu pot suferi pentru doi, așa că voi suferi doar pentru mine…”, își amintește Bianca.

                         Bianca a reușit să depășească acele momente dificile grație oamenilor pe care i-a avut în jur și are o mulțumire aparte pentru familia ei, pe care o vede ca o binecuvântare. Spune că accidentul i-a unit mai mult ca oricând și chiar l-a făcut pe tatăl său, omul care nu era obișnuit să-și dezvăluie emoțiile, să-și exprime sentimentele. A avut noroc pentru că nu a picat în depresie, iar Dumnezeu i-a dat tăria de a-și continua drumul pe care l-a ales, acela de a fi medic. Când s-a transferat de la Medicină Dentară la Medicină Generală, Bianca avusese a doua medie pe facultate. Noii colegi au văzut în ea o concurentă pentru locurile bugetate și, poate de aceea, n-au fost la fel de amabili cu ea precum i-au fost colegii dinainte. ”N-am fost uniți, cu toate că, după absolvire, fiecare își alege specializarea.”, spune ea. Ce-și dorește Bianca acum? Să devină radiolog și să rămână în Iași, orașul care a adoptat-o și care e mai aproape de casa părintească din comuna Laza, județul Vaslui.

”Visez ca într-o dimineață să pășesc în iarbă și să simt senzația rece și plăcută pe care o oferă roua pe piele.”

                 În 2013 a acceptat propunerea Magdei Coman, președintele Asociației Open your Heart și organizatorul proiectului ”Atipic Beauty”, aceea de a deveni model pe podiumul Atipic. Între timp, a mai bifat două participări la ”Atipic Beauty”, fashion-show-ul care a schimbat-o, i-a dat și mai multă încredere și a făcut-o să se vadă ca fiind o femeie frumoasă. 

”De-a lungul anilor, am învățat să nu mă mai las afectată de privirile curioase, compătimitoare sau admirative. De cele mai multe ori, ofer un zâmbet acelei persoane care mă privește insistent. Ai observat vreodată ce efect are un zâmbet dăruit de o persoană despre care crezi că nu are puterea să zâmbească? Ăsta e un experiment pe care trebuie să îl faci. Vei fi surprinsă de rezultat.”

 

A.G.: Ce te emoționează, Bianca?

B.A.S.: Uf, e greu de spus. Cel mai probabil… gesturile mici. Le vedem foarte rar în ultima vreme.

A.G.: Care este cartea ta preferată?

B.A.S.: ”Invitație la vals”, spune ea, însă sora mai mică ține să îi amintească râzând– ”dormim în pat cu jumătate din biblioteca UMF”. ”Invitație la vals” a fost citită în perioada adolescenței, dar n-aș putea spune de ce e printre favorite, chiar dacă are un început relativ plictisitor. Ah, și ”Diana cu vanilie”, din care citesc în orice moment în care simt că nu sunt ok. Am descoperit cartea după primul eveniment ”Atipic Beauty” și e o culegere motivațională.Autoarea Diana Sorescu, redactor-șef adjunct al revistei Unica, a murit la 26 ani, în urma unui edem pulmonar. Prietenii i-au publicat gândurile postmortem. Fiecare rând din carte mă liniștește.

A.G. Amintirea pe care n-ai putea să o uiți niciodată?

B.A.S.: Neplăcută, cu siguranță, e accidentul, din care oricum nu-mi amintesc nimic de la un anumit moment dat. Însă îmi aduc aminte cu plăcere zilele în care am plecat cu gașca de prieteni la munte.  A fost prima vacanță petrecută altfel. Aveam 19 ani.

La final, am vrut să știu dacă are vreo urmă de regret, dacă îi pare rău de ceva anume.

”Poate-mi pare rău că am fost prea bună în momentele în care ar fi trebuit să fiu rea. Pentru că am renunțat la anumite persoane din viața mea, cu toate că mi-aș fi dorit să le păstrez. Poate nu am știut cum… Nu mai cred în prietenii și încă îmi e ciudă că mă deschid cu ușurință în fața oamenilor. Și mi-ar plăcea să pot face ceea ce fac tinerii de 26 de ani. Cred că sunt singurul tânăr de 26 de ani care are o oră de ajuns acasă (râde).”

 Am întrebat-o ce ar face dacă ar fi vreun medic care să-i spună că există un gram de șansă să poată merge din nou. N-ar risca, mi-a răspuns. N-ar mai putea trece iarăși prin chinuri. Nu mai are curajul din urmă cu câțiva ani și îi e teamă. Atâta timp cât unul dintre cei mai buni medici din țară i-a spus reținut că nu ar putea să facă o astfel de intervenție, nu crede că ar avea curajul să meargă în străinătate și să se încreadă în totalitate în medicii de acolo, indiferent de cât de multă experiență ar avea.

 

Articolul din urmă cu un an poate fi găsit aici.

Sursa foto: arhiva personală a Biancăi Spânu

Fiecare articol al www.insociety.ro este muncit. Respectăm munca fiecăruia și drepturile de autor. De aceea, credem în regulile fair-play-ului. Dacă nu avem încheiat un acord scris în care să specificăm explicit forma de colaborare, vă dăm posibilitatea de a prelua din articolele noastre în limita a maxim 500 de caractere , cu următoarele obligații:
1) specificați în articolul dumneavoastră sursa clar și concis;
2) inserați linkul articolului nostru și faceți trimitere vizibil către acesta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *