sâmbătă, 23 septembrie 2017

De ce fugim de jazz?

Către sfârşitul secolul al IX lea, începutul secolului XX au apărut primele semne ale unei muzici ce avea să marcheze definitiv istoria muzicii universale. Negro-spiritual, worksongurile, cakewalkul, gospel, bluesul şi mai târziu jazzul (cu toate subgenurile şi stilurile ce au înflorit de-a lungul celor mai bine de 100 de ani)

sunt repere în evoluţia unei forme de expresie muzicală ivită mai întâi ca o necesitate spirituală, o alternativă la suferinţele sclavilor aduşi de pe continentul african, apoi ca manifestare specifică zonei de divertisment, ca mai apoi, după anii ’45-’50 să asistăm la o adevărată configurare ştiinţifică a muzicii de jazz prin muzicieni precum pianistul Thelonius Monk, saxofonistul Charlie Parker, mai apoi trompetistul Miles Davis, saxofonistul Stan Getz şi către zilele noastre de pianiştii Herbie Hancock, Chick Corea, trompetistul Wynton Marsalis şi mulţi alţii.

Opţiunea de a ne raporta la muzica de jazz din perspectiva simplului ascultător este calea cea mai ușoară şi directă de a-l accepta şi apoi a-l îndrăgi, până la a-i înțelege într-o anumită măsură limbajul. Cu cât vom vrea ca nivelul nostru de percepţie al muzicii de jazz să fie ancorat în cunoaştere la nivel micro sau metaforic vorbind „sub lupă”, cu atât vom avea tendinţa de a renunţa şi a ne îndepărta de această minunată muzică, jazzul! Limbajul muzicii de jazz trebuie asumat în funcţie de rolul pe care vrem să îl avem în relaţia cu această muzică.

„Jazzul este singura muzică în care aceeaşi notă poate fi cântată seară de seară, dar diferit de fiecare dată”, Ornette Coleman.

Şi totuşi, de ce fugim de jazz? Dar, doar de jazz fugim?

Sălile de concert convenționale din România au început să prindă viaţă în ultimii ani, graţie consilierilor artistici care au înţeles că pentru a aduce mai mult public trebuie să existe o mai mare accesibilitate. Ce înseamnă acest lucru? Un program de filarmonică era, până nu demult, „închis”, adresat exclusiv cunoscătorilor şi acelei categorii sociale de tip aristocrat, care, indiferent de conţinutul repertoriului au fost și vor fi, negreşit, prezenţi. Publicul nou, tânăr îşi configurează o anumită estetică a actului artistic specifică sălii de concerte. Această estetică  ține de factori precum educaţia, erudiţia, dorința de cucerire a unor noi teritorii culturale, artistice, evoluţia fulminantă a tehnologiei, libera circulație masivă etc.

Jazzul (muzică mai puţin prezentă în filarmonici și mai mult în spații neconvenționale), din motive oarecum de neînțeles, a devenit pentru mulți purtători de instrumente și microfon o expresie aproape free de manifestare artistică, muzicală, fapt deosebit de îngrijorător. Că acest stil free există și poate să reprezinte o anumită parte a muzicii de jazz, suntem de acord cu asta. Însă nu trebuie uitată originea acestui stil de jazz în care aparent, doar aparent, fiecare face ce vrea. Ornette Coleman, unul din pionierii jazzului free, aducea pe lângă contradicții între criticii de specialitate și o justă apreciere din partea acestora cu privire la existența unui soi de perfecțiune a formei! Atonalismul și lipsa unor repere armonice, precum și ruperea de melodie și ritm (așa cum e urechea obișnuită) nu trebuie privite ca un haos muzical, câtă vreme în urma audiției creierul muzical rămâne într-o stare de experimentare sonoră latentă.

Și totuși…de ce fugim de jazz? Vi s-a întâmplat adesea să ajungeți măcar din curiozitate la un concert, recital de jazz, jam-session etc. și să nu înțelegeți nimic? Dacă răspunsul este afirmativ, îndrăznesc să cred că acolo nu s-a cântat cu adevărat jazz. Nu tot ce zboară se mănâncă, așa cum nu tot ce se cheamă jazz se aude jazz, nici măcar…free. Mai degrabă aș considera că niște oameni cu discernământ relativ scăzut, cu o capacitate redusă de înțelegere a propriilor limite, dar și din lipsă de respect față de public, se hazardează pe un teritoriu necunoscut, labirintic, greu accesibil din punct de vedere al gândirii muzicale. Ca să cânți jazz trebuie să fi ascultat multă muzică, în general, mult jazz, în special. Fugim de jazz pentru că unii cântăreți (de obicei amatori) abordează muzica de jazz într-o manieră greșită, fără un limbaj asumat, fără studii de specialitate cu specializarea jazz, după ureche (dar fără ureche muzicală) sau chiar cu studii în domeniu, dar fără să fi înțeles cu adevărat această muzică.

În aceste situații aveți opțiunea de a nu aplauda. Când ceva nu vă place atunci când vine vorba de muzică nu trebuie să puneți pe seama lipsei voastre de pregătire muzicală, ci pe lipsa capacității celui de pe scenă de a fi magician! El este responsbil cu transcenderea voastră dincolo de lume, dincolo de voi… Pentru asta mergeți să vă întâlniți cu muzica!

În rest, nu fugiți de jazz pentru că „Viaţa e, în mare, ca o muzică de jazz: cel mai bine iese când improvizezi”, George Gershwin.

Fiecare articol al www.insociety.ro este muncit. Respectăm munca fiecăruia și drepturile de autor. De aceea, credem în regulile fair-play-ului. Dacă nu avem încheiat un acord scris în care să specificăm explicit forma de colaborare, vă dăm posibilitatea de a prelua din articolele noastre în limita a maxim 500 de caractere , cu următoarele obligații:
1) specificați în articolul dumneavoastră sursa clar și concis;
2) inserați linkul articolului nostru și faceți trimitere vizibil către acesta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *