„Visătoare de zi și de noapte, copil, femeie și mamă cu normă întreagă. Nu vreau să schimb lumea, dar am convingerea că ea, lumea, țipă după schimbare. Și că schimbarea țipă la rândul ei, după lume.” – asta spune Angela Tocilă despre ea. Angela Tocilă este scriitor, blogger și un colaborator important al ziarului „Evenimentul zilei”. A debutat în anul 2009 cu un volum de proză scurtă, iar în luna iunie își va lansa a 4-a carte „Copiii războiului”, carte pe care am citit-o și-am vrut neapărat să-i pun autoarei câteva întrebări.

InSociety: Spune-mi, te rog, cum a apărut ideea cărţii şi de ce tocmai acest subiect?

Angela Tocilă: Cred că m-am trezit cu ideea cărții, dar nu oricum ci ca un întreg. Pur și simplu am avut cartea odată cu ideea, cu excepția personajelor. Și ca să fiu ceva mai clară, eram la aniversarea cumnatului meu într-un restaurant din Austria, iar în sala rezervată cinei erau mai multe generații. Cred că privindu-i pe copii jucându-se în spațiul gol dintre mese  și pe rudele cumnatului meu, mai în vârstă, așa mi-a venit ideea. Copilăria mă fascinează, iar oamenii în vârstă au o aură de mister, o așezare tainică a etapelor vieților lor pe rafturi bine delimitate, în ordine și nemișcare. 

  • Cât timp ţi-a luat să culegi poveştile relatate de însăşi persoanele care le-au trăit?

Angela Tocilă: În noiembrie m-am întors din Statele Unite, iar după o săptămână eram deja în Austria… Petrecerea de care spuneam a avut loc chiar a doua zi după ce-am ajuns, deci de pe la jumătatea lui noiembrie 2016, până acum 4 zile când am luat ultimul interviu, povestea finală a cărții.

  • Ce te-a făcut să nu renunţi? Mi se pare extraordinar de dificil ce-ai făcut.

Angela Tocilă: Nu renunț niciodată la ceva în care cred, iar eu cred în tot ceea ce fac. S-a scris mult despre război, despre războaie în general, dar nu cred că a scris nimeni până acum o carte care să cuprindă poveștile din război trăite de copii, percepute de ei prin prisma înțelegerii lor… Copiii au un alt mod de a înțelege viața din jurul lor, mult mai curat, mult mai simplu. Desigur și emoțiile lor sunt diferite de cele ale adulților, dar ei îți povestesc exact ceea ce îşi amintesc că s-a întâmplat. Adulții care s-au întors pentru jumătate de oră, o oră în trecutul lor, la vârste cuprinse între 4 și 15 ani au scos la iveală exact ceea ce vedea copilul din ei la momentul în care s-au întâmplat evenimentele. Nu puteam și nici nu mi-a trecut prin minte să renunț… Ar fi fost absurd, ar fi fost ca și cum aș ști că sub un metru de nisip zace o comoară și mie mi-ar fi fost lene s-o dezgrop. A meritat tot, să știi… Pe mine m-a îmbogățit experiența asta, cu tot cu drumuri, căutări, dar mai ales cu oamenii ale căror povești le-am ascultat.

  •  Cum ţi-a fost să stai faţă-n faţă cu acei oameni şi le-asculţi poveştile privindu-i în ochi?

Angela Tocilă: M-am temut la început… M-am temut și pentru mine, să nu fiu copleșită, să nu mă zdrobească suferința lor de copii neajutorați. Dar timpul care a trecut de la acele suferințe a acționat ca un tampon de vată… Copiii se împacă mai ușor cu pierderile pentru că nu le analizează, nu încearcă să și le explice, iar pe măsură ce înaintăm în vârstă, suferințele se acutizează, cresc în intensitate din cauza modului în care le accentuăm noi, prin analize și încercările de a ni le explica, de a căuta vinovați… O pierdere la maturitate e mult mai greu de suportat. Asta am observat eu ascultându-mi „copiii”. De fapt, ca să răspund, toți au fost senini, aproape toți au lăcrimat, dar cu o singură excepție, nu au fost încrâncenați. Cred că acceptare a tot ceea ce li s-a întâmplat, bun sau rău, asta am văzut pe fețele lor. Și mai e ceva… Cred că a fost vorba și de recunoștință pentru că știu că n-ar fi vrut ca aceste povești să rămână doar ale lor.

  • După ce i-ai ascultat, ai avut tendinţa să-i priveşti, nu ştiu… cu compasiune, milă?

Angela Tocilă: Da, la început. Îmi venea să-i iau în brațe, ca și cum ar fi fost cu adevărat copii. Mă uitam la ei ca și cum mă uit la copiii mei, cu duioșie. Nu cred că am simțit milă ci mai degrabă o tendință de a-i ocroti.

  • Te-ai simţit vreo secundă vinovată că le ceri să retrăiască acele momente?

Angela Tocilă: Nu, nu m-am simțit vinovată, dar m-am temut că mă voi simți așa… Închipuie-ți cum e să-ți povestească cineva cum i-a fost împușcată mama care înainte de a se prăbuși și-a luat copila în brațe, ca s-o protejeze. Cum a zăcut copila sub mama ei care sângera pe ea, neîndrăznind să se miște sau să scoată un scâncet… Cum să nu te temi că ai să simți că nu meriți să stai în fața acelui „copil” care a trecut prin asemenea tragedie și, totuși, e viu, respiră lângă tine, mănâncă o prăjitură și-ți zâmbește cald? Cum?

  •  Ştiu că ultimul capitol din carte e foarte special pentru tine. N-o să te pun să dai din casă, însă-mi permit să te-ntreb ce ţi-a transmis în plus faţă de celelalte? 

Angela Tocilă: E o metaforă de-o frumusețe aproape ireală. Nu dau din casă, dar pot să-ți spun că e ceva legat de spațiu-timp. Românesc pur. E ca o poveste cu un moșneag cu păr lung și alb care apare de nicăieri, are o misiune pe care o îndeplinește și apoi dispare la fel de misterios cum a apărut. „Copilul” care povestește nici nu-și mai amintește numele lui, al moșneagului cu care a fost plecat în bejanie timp de o lună și jumătate, iar după întoarcerea acasă nu mai pomenește deloc de el, ceea ce întărește ideea dispariției misterioase. Dar copilul nu-și pune întrebări, cine știe, poate că el văzuse îngerul, știuse că era înger și nu avea nevoie ca acesta să poarte un nume. Nu-mi pot scoate povestea asta din minte, are ceva ce mă intrigă și mă înduioșează deopotrivă. Cred că într-o zi, după ce toate acestea se vor așeza, voi găsi și cuvintele potrivite pentru a descrie ceea ce mă leagă atât de tare în această ultimă poveste.

  •  Ai ales o temă sensibilă şi dureroasă şi mă-ntrebam, te-ai gândit să scrii şi despre copiii revoluţiei, de ex?

Angela Tocilă: Pentru mine, copilăria e un univers, acolo e cheia devenirii noastre ca oameni, e curățenie, e miracol, inocență. Despre copilărie am scris și în prima carte, cea din 2008, și în Picături din Soare de anul trecut. Nu știu dacă voi mai scrie despre copiii altor războaie, al revoluțiilor, dar despre cei din al doilea război mondial trebuia să scriu pentru că ei mai au puțin… puțin timp printre noi, iar poveștile lor s-ar fi pierdut odată cu dispariția lor. Ar fi fost păcat, nu?

  •  Care sunt aşteptările tale în ceea ce priveşte cartea?

Angela Tocilă: Să ajungă la inima celor care o citesc. Atât.

  •  Ştiu că ai menţionat faptul că vei trimite câte un exemplar fiecărui om ce-a devenit personaj în cartea ta. Ai păstrat într-o oarecare măsură legătura cu aceştia ori ai pe cineva care te ţine la curent?

Angela Tocilă: Azi am scos cartea de la editură și deja am dat primul exemplar celui care mi-a oferit povestea ultimului capitol. Și celorlalți țin să le-o înmânez personal, așa cum am promis.

  • O să te rog să-mi răspunzi la întrebarea pe care mi-am pus-o eu în momentul în care am terminat de citit cartea. După ce pierzi tot, dar absolut tot ce ai avut, însă reuşeşti să supravieţuieşti, mai poţi spune despre tine că ai parte de-un „happy ending”?

Angela Tocilă: Supraviețuirea în sine e un happy ending, doar că noi nu știm cum e să pierzi tot. Noi credem că pierdem totul odată cu o casă, cu un teren, o slujbă, o mașină… Nu știm cum e să-ți omoare cineva părinții în fața ta, nu știm cum e să zaci sub cadavrele lor, nu știm cum e să stai doi ani în lagăr, nu știm cum e să fii copilul nimănui, rătăcit într-o lume răscolită de bombe, sânge și morți. Nu știm cum e să te bucuri de o coajă uscată de pâine, de un cub de zahăr oferit de un ofițer rus. Nu știm cum e să spună un partizan că nu strică gloanțele pe două fetițe de 4 și 6 ani. Nu, nu știm cum e să pierdem și de aceea nu știm să avem nici happy ending-uri. Ei, toți „copiii” mei și ai războiului au parte de un happy ending pentru că ei au fost la un pas să piardă totul… Viața e totul, Alex…

 

Author